Se spune (de fapt s-a demonstrat, chiar) ca o despartire este asemenea unui sevraj, indiferent de cine a fost initiata. Pentru ca readaptarea la viata de unul singur cere timp, iar procesele chimice care au loc in corpul nostru in aceasta perioada sunt identice cu cele din momentul sevrajului. Daca mai pui si faptul ca multi au insomnii sau stari de agitatie si apeleaza la elemente ajutatoare (xanax, diazepam), iata, avem o dezintoxicare in toata regula.

Cand m-am despartit de primul meu prieten (eram in clasa a noua, la petrecerea de revelion – cat de cruda am putut sa fiu, ca m-am despartit de el exact la miezul noptii), am plans doua zile si nici in zi de azi nu pot sa pricep de ce. Imi lipseau plimbarile prin parc, povestile de pe banca noastra, muzica pe care o ascultam, dar el ma enerva cumplit, ca doar nu am rupt-o de nebuna si de dragul dramei. Desi n-am fost impreuna decat pentru cateva luni, imi era greu sa renunt la gandul ca el nu va mai fi prezent in viata mea. Evident, mi-am revenit extrem de repede.

Prima teama cumplita am simtit-o cand m-am despartit de prietenul pe care il aveam de cand am terminat liceul. Aveam 19 ani si ceva si il iubeam ca o nebuna, desi, in timp, imi dadusem seama ca unele defecte ale lui nu sunt de netrecut pentru mine. Ma gandeam la despartire, dar nu puteam sa fac nici un pas, pentru ca, bun, rau, cum era, era al meu si ma simteam minunat cand ma lua in brate. Iar gandul la o eventuala despartire imi facea rau si greata, pur si simplu nu puteam sa concep ca as putea sa nu-l mai vad langa mine. Pana la urma, cu toata teama mea, am facut-o, ne-am despartit si ne-am continuat viata. Azi ma felicit pentru alegerea facuta, insa atunci simteam ca viata nu mai are sens. Deh, ale tineretii valuri.

Ca o mica paranteza, eu aveam o prietenie foarte stransa cu cumnata lui, cu 10 ani mai mare decat mine. Dupa ce m-am despartit de el, normal, ma mai intalneam cu ea si imi spunea atunci ca va veni o vreme cand o sa rad de toate astea, iar eu nu puteam sa concep asa ceva. Aveam impresia ca voi suferi pe viata. Normal ca a avut dreptate si cand a spus ca va veni o vreme cand ma voi bucura ca am pus capat la timp. Abia cu ceva timp in urma am inteles-o cu adevarat.

Momentul in care am decis sa ma despart de fostul meu sot aproape mi-a provocat o isterie. Ceea ce simteam era atat de puternic incat imi spuneam ca nu ma voi mai putea ridica niciodata. Am incercat sa imi anesteziez sentimentele inecandu-le in vodca si suc de portocale rosii. Ma simteam devastata si nu puteam face fata altfel avalansei de temeri. Ma gandeam intr-una cum o sa arate viata mea care, timp de 7 ani, aratase aproape la fel in fiecare zi. Nu mai aveam repere, stabilitate, nu mai gaseam constante. La cateva luni dupa despartire m-am refugiat intr-o relatie pe care n-am putut s-o apreciez in momentul ala. Am ranit, am fost rece, impersonala, iar cand mi-am dat seama ca as fi putut avea cea mai frumoasa relatie a vietii mele, a fost prea tarziu.

De cateva saptamani retraiesc teama. A revenit, cu forta, sa-mi arate ca e aici, ca mai poate sa-mi intunece visele, sa ma faca sa ma trezesc leoarca de transpiratie. Sa-mi arate ca inca pot iubi complet, inca o data, ultima data. Ca si acum cativa ani, m-am aruncat intr-un refugiu, total aiurea, necontrolat, fara sens. Si m-am hotarat ca io am cam terminat cu iubitul, pe viata asta.

Asa ca, anunt oficial, am hotarat ca renunt la ideea de a nu ma mai casatori niciodata. O voi face, insa doar din interes. Rece, crud, in sila.

Poate ca are dreptate, insa azi, povestind cu Tomata despre ce e hot si ce nu, am concluzionat ca-s topita dupa House, personajul si Hugh Laurie, actorul. Adica, pe langa ca e mega destept (si in serial si in afara lui), mai are si accentul ala adorabil, englezesc, pe care as vrea sa-l aud soptit, in urechea mea; plus ca n-are nimic de a face cu imaginea de “viking virgin”.

Am mai spus si repet: jocurile de privire, discutiile inteligente, aluziile si alte chestii de genul asta sunt adevaratul afrodisiac pentru mine. Barbatul care sta cu o carte in mana si cu ochelarii pe ochi, imbracat lejer si concentrat pe ceea ce citeste este una dintre cele mai sexy imagini pe care le am acum in minte. Pentru mine, preludiul inseamna ca eu sa stau pe un fotoliu, el sa stea pe o canapea si amandoi sa ne dorim sa fim unul langa altul; iar privirile si schimbul de replici premergator emai mult decat am nevoie pentru a ajunge sa ma bucur de ceea ce urmeaza.

Oi fi io defecta, pentru ca intotdeauna am cautat jocurile si nu neaparat apropierea trupurilor goale. Nu zic, e oactivitate placuta, dar mult mai placut e cand se face conexiune intre creiere, ca, am zis intotdeauna, cea mai erogena zona se afla intre urechi.

Avand in vedere ca, pe blogul asta, subiectele abordate de mine sunt, in proportie de 80%, axate pe subiectul asta (inca tabu), adica sexul, o sa ziceti ca sunt obsedata. Poate ca aveti dreptate, poate nu. Cert este ca intr-un cuplu, partea asta este extrem de importanta, mai ales intr-un cuplu care se formeaza in jurul varstei de 30 de ani (nu, nu e vorba de mine, eu am 22, maxim). Pentru ca la varsta asta o femeie deja se cunoaste si stie ce-si doreste, cu toate ca la barbati e putin mai simplu. Si nu mai poti sa compari criteriile de atractie, care la 20 de ani se masoara in cuvinte frumoase, inimioare pe cer si alte chestii de genul asta, iar la 30 se masoara in incredere in partener.

Eu as fi curioasa sa stiu ce va atrage pe voi. Vorbesc strict de sex, de activitati “patuale” (asa le zice un amic), ce va face pe voi sa vreti sa ajungeti acolo cu cineva.

Ca sa va faceti o idee despre “vikingii virgini”, iata-i

Guti

Fernando Torres

Trecand recent printr-o despartire, am constatat ca, indiferent de gradul de atasament existent in momentul in care se produce ruptura, tot e dureros. Si acum nu vorbesc despre despartirile care intervin dupa doua luni de stat la cafele si, poate, oleaca de sex, ci despre acelea care survin dupa luni bune sau chiar ani petrecuti impreuna.

Am stat sa-mi amintesc de o relatie in care am fost parasita si nu imi vine nici una in minte. Asta nu din cauza ca sunt darul lui Dumnezeu pentru barbati, nu-i cazul, doar am vazut mai repede decat celalalt finalitatea relatiei. Stiu ca intotdeauna am incercat sa fiu blanda si sa imi motivez dorinta, desi chestia asta e redundanta, nu prea are rost in conditiile in care celalalt te iubeste, iar tu spui ca vrei s-o termini.

Nefiind niciodata in pozitia celui care primeste scuzele respective, nu stiu cum ar trebui sa reactionez intr-un asemenea moment. Cred, totusi, ca nu as incerca sa imi minimalizez vina de a ajunge in situatia despartirii, asa cum au facut-o majoritatea partenerilor mei. Plus ca mi se pare o tampenie fara margini sa spui ca doar unul e de vina, chiar daca vina celui “nevinovat” se reduce la a fi acceptat tot felul de magarii din partea celuilalt.

Ca sa explic mai bine, ma voi folosi de exemple.

1. El si ea, intr-o relatie usor nedefinita. Sunt impreuna, dar nu fac mare tam tam din asta. Stiu apropiatii, adica oamenii care trebuie sa stie, in rest, se comporta normal, nu ca doi straini, dar nici bot in bot. Ea e la dispozitia lui, isi da silinta pentru a face sa mearga totul, el are momente in care se poarta execrabil: o da afara din casa, nu raspunde la telefon cu zilele, are tot felul de intalniri cu alte domnisoare. Partea buna e ca ea e mai relaxata din fire si nu face o tragedie din toate chestiile astea, stie ca el are niste probleme de rezolvat si ii ofera atata sprijin cat poate. Pana la o vreme, cand isi da seama ca paharul s-a umplut cu o chestie banala si, aparent, fara importanta, iar asta o face sa-i spuna ca nu-si mai doreste o relatie cu el. El o acuza pe ea de lipsa de fair-play, se victimizeaza, ii spune ca o iubeste si ca nu mai vrea s-o vada niciodata, atat de rau l-a ranit.

2. El si ea, casatoriti de o vreme. El o minte, in ciuda faptului ca ea afla de fiecare data. Stau de vorba, ea ii explica lui ca, in curand, isi va pierde toata increderea si ca e mai bine sa incerce sa fie onest, ca sa nu piarda tot ce au facut impreuna. El, mega relaxat, ca doar n-o crede in stare sa divorteze, parca era pe viata, nu? Ea mai afla de o mica perla, absolut fara nici un fel de relevanta, dar care i-a fost de ajuns pentru a spune ca isi face bagajele si se muta. El, socat, vine cu explicatii si arunca pe ea faptul ca l-a facut sa nu se mai simta barbat, cu slujba ei atat de importanta.

Din ambele situatii ea pleaca cu sufletul zdrobit, desi ea e cea care a pus capat. Chinuindu-se sa-si dea seama unde a gresit, ce nu a facut bine, ce sa nu mai faca pe viitor, ce ar trebui sa faca in plus. Pentru ca ea e adepta ideii ca, asa cum pentru o relatie e nevoie de doi, la fel este si pentru o despartire.

Si acum va intreb pe voi: e normal sa arunci vina pe cel care pune punct, fara sa iei in considerare faptele tale?

Eu sunt genul de om care nu prea spune ce-l apasa. Prefer sa imi duc singura dilemele, pentru ca stiu ca, pana la urma, tot eu sunt singura persoana care stie ce e mai bine pentru mine. Multi spun ca nu e bine, ca pentru asta sunt facuti prietenii, pentru aia am familie, ca sa spun ce ma doare. Eu spun ca toti avem probleme si mi se pare o chestie de egoism exagerat cand ceri cuiva sa te asculte si sa lase la o parte problemele lui.

De cand ma stiu am fost prietena care asculta. Iubita care sprijina. Sora care apara. Au fost situatii in care am cerut un umar de sprijin, insa toti cei carora le-am cerut asta au avut tendinta de a-mi judeca actiunile.

Imi vine in minte acum un moment de acum cativa ani buni, in care, stand de vorba cu una dintre cele mai bune prietene (pe atunci) si povestindu-i despre traumele mele sentimentale, ea mi-a spus: “Nu ma mai lua cu chestiile astea de sentimente, ca tu simti ca e cel mai potrivit pentru tine, ca tu vezi ca in intimitate e altfel, bla bla, ca nu ma intereseaza. Vezi ca azi e asa si maine altfel, ce dracu’ mai tot vrei? Ia-te si te du.” N-am mai indraznit sa mai vorbesc cu ea a doua oara si am facut exact ceea ce am crezut eu ca era mai bine pentru mine. S-a dovedit, intr-un final, ca am luat decizia corecta, iar ea si-a cerut scuze. A fost insa, inutil, ceva se rupsese, iar acum abia daca mai vorbim o data pe an.

Prietenii mei, in ciuda faptului ca ma iubesc foarte tare, au tendinta de a-mi impune sistemul lor de gandire, conceptia lor despre bine si rau. Si, ca noi toti de altfel, compara situatiile mele cu altele in care ei sau alti apropiati de-ai lor au fost/sunt implicati. Asta e singura chestie care ma umple de furie, am senzatia ca nu au incredere in mine si in felul meu de a gandi lucrurile. Stiu ca incearca sa ma previna sau sa-mi arate ca nu chiar totul se poate sfarsi asa cum am prevazut, insa eu am nevoie de sprijin si incredere in capacitatile mele de a reactiona in anumite situatii.

Imi iubesc prietenii si imi doresc sa vorbesc cu ei. Insa, de cele mai multe ori, nu-mi doresc ca ei sa-si impuna punctul de vedere, ci doar sa ma asculte, fara sa ma judece. Cer prea mult?

Eu sunt de parere ca nimic nu e pervers atata timp cat faci lucrul ala cu persoana iubita. Sau cu un om langa care te simti relaxata si in siguranta. Bineinteles ca ar putea exista si exceptii, insa se presupune ca exista niste sentimente la mijloc si ca barbatul respectiv nu te-ar umple de sange incercand sa-si satisfaca o fantezie sado-maso.

Una din concluziile reiesite din conversatie a fost ca femeile refuza din start o propunere mai deocheata, venita din partea iubitului, din teama de a nu fi considerate “usoare”. Ceea ce e perfect logic, noi intotdeauna am trait cu teama de a nu fi desconsiderate de reprezentantii sexului tare, chestie care oricum se intampla de cand lumea. Si din aceasta cauza, desi avem momente in care ne dorim si altceva, acceptam rutina in viata noastra intima, fara sa ne gandim ca asta ne afecteaza si pe noi si pe ei, in egala masura.

Recunosc, au fost momente in viata mea in care momentele de intimitate nu insemnau foarte mare lucru. Erau si atat. Desi ma simteam bine, aveam senzatia ca lipseste ceva, ca nu e complet, ca mai puteam adauga. Dar dintr-un inexplicabil sentiment de jena, refuzam sa vorbesc despre dorintele mele, imi era teama ca el sa nu fie prea socat de atitudinea mea. Acum s-au mai schimbat lucrurile, am invatat ca nu trebuie sa-mi refuz ceea ce-mi doresc si ca sinceritatea si dezinhibarea imi fac cel mai mare bine.

Cu alte cuvinte, m-am pus pe mine pe primul plan. Femeie, fii tu in intimitate, lasa rusinea la o parte si da-ti drumul la imaginatie, vorbeste deschis si experimenteaza. Ca, pana la urma, nu traim o suta de vieti…

Plimbandu-ma eu prin tara zilele astea, am avut timp sa ma gandesc la tot felul de chestii si imi parea rau ca nu aveam un laptop pe bord, sa mai si scriu ceva in timp ce conduc. Pentru ca, la un moment dat, ma lovise asa o chestie feminista, de ma intrebam de ce naiba pe mine nu ma lasa nimeni sa-mi platesc consumatia pe unde merg, nici macar atunci cand ma autoinvit.

Delegatia mea de 5 zile a avut ca rezultat 0 (zero) facturi pentru protocol, ceea ce nu e rau, ar zice unii, dar eu stau acum si ma gandesc daca in locul meu ar fi fost un barbat, rezultatul ar fi fost acelasi? Acum sa nu inteleaga cineva ca ma plang de chestia asta, insa era doar o concluzie bazata pe cele intamplate…

Ceea ce ma duce cu gandul la altele, la felul in care noi, femeile care detinem un post de conducere, suntem tratate de catre barbatii care ocupa pozitii similare in companiile cu care lucram. De cate ori intru intr-un birou, la o intalnire stabilita anterior la telefon, omul din fata mea are un fel de blocaj. In primul rand ca nu se asteapta la cineva atat de tanara (desi nu mai sunt chiar la prima tinerete); apoi pentru ca nu se asteapta la o femeie careia o rochie sta destul de bine pe ea. Ca sa nu zic altfel. Si de aici, incepe partea ciudata: in primele 5 minute, nu ma ia nimeni in serios si asta se vede pe fata interlocutorului. Mai degraba m-ar scoate la un vin decat sa discute cu mine despre preturi, discounturi si termene de plata.

Nu o data mi s-a intamplat sa aud de la cei din jurul meu (bineinteles, cei care nu ma cunosc foarte bine) ca am ajuns de fiecare data pe un post de conducere ori pentru ca m-am culcat cu patronul, ori pentru ca urma s-o fac. Si asta din cauza ca oamenii, in general, nu pot accepta ca o femeie care arata bine e capabila sa gandeasca. Probabil ca vina nu e in totalitate a lor, prea mult s-au obisnuit sa vada in jurul lor femei care nu sunt in stare sa faca ceva singure, fara sustinerea unui barbat.

Eu zic ca se poate. E greu, ai de luptat cu o gramada de prejudecati, trebuie sa treci de o gramada de bariere, trebuie sa demonstrezi ca poti si ca nu esti degeaba acolo. Trebuie sa accepti o remarca mai directa despre infatisarea ta, fara sa ai impulsul de a-i trage o palma respectivului si sa ai atitudinea aia rece care sa nu lase loc de interpretari, fara ca totusi sa pari scortoasa. Ca femeie, ai mult mai mult de tras pentru a semna un contract, desi impresia generala e exact invers.

Cateodata ma simt frustrata. Din cauza oamenilor care au impresia ca mi-a fost usor sa ajung aici; ca daca am ajuns aici, am facut-o numai pentru ca m-a sustinut cineva. Am o veste: tot ce am facut, am facut singura, cu munca mea, cu noptile mele nedormite, cu ambitia mea. Am invatat din miile de greseli facute si m-am motivat singura sa merg mai departe. Mi-am distrus sanatatea pentru ca nimeni altcineva in afara de mine nu putea sa ma impinga sa merg mai sus. Si asta se numeste supravietuire imbinata cu dorinta de a-mi pastra integritatea ca om.

Iar barbatilor care cred ca mi-am croit drum in viata folosindu-mi picioarele lungi, doar un lucru am sa le spun: fuck off.

Din cate stiu eu (pentru ca asta mi se intampla mie), o femeie se energizeaza foarte tare prin activitatea de dormitor. Si chiar daca exista o oboseala precedenta, nu o mai simte pentru ca exista un flux mare de adrenalina care circula prin venele noastre. Eu explic asta prin faptul ca totul se petrece in interiorul nostru, pe cand la ei, punctul placerii e extern.

Si acum, dilema: vorbind cu un barbat despre cata energie are o femeie dupa ce face sex, el mi-a spus ca femeile din viata lui nu i-au spus niciodata lucrul asta. Si acum va intreb pe voi, cititoarele noastre, despre cum va simtiti dupa ce experimentati marele O: vlaguite sau energizate. Cu chef de facut cozonaci sau mai bine trageti un pui de somn?

Tocmai ce l-ai cunoscut. Nu-ti arata inca fata de obsedata, ia-l incet, ca altfel se prinde la cat ii ceasul si fuge. Explica-i cat esti tu de relaxata, abtine-te din comentarii cand mai primeste mesaje in timp ce e cu tine la masa. Eventual, poti sa iei maxim o mina de catel care a stat in ploaie doua zile si sa te tangui, ceva de genul: “iubiiiiii, dar tu nu-mi mai povestesti nimiiic?”

Sunteti impreuna de cateva saptamani. Deja e timpul sa iei atitudine. Iesire cu baietii? Offf….si tu iar ramai singura? Poate ca si tu puteai sa iesi cu fetele, dar le-ai refuzat pentru ca ai crezut ca o sa va petreceti seara impreuna. A, pai daca vrea el neaparat sa mearga… Supara-te si spune-i ca “n-ai nimic” cand te intreaba ce s-a intamplat. Tine-o cu “nimicul” asta pana cand se pregateste sa iasa pe usa. Asta e momentul in care tu trebuie sa izbucnesti intr-un plans isteric, in care neaparat sa-i spui ca daca iese pe usa aia, a plecat definitiv. Fa o drama, ce naiba, ai puterea sa faci asta. Gata, nu mai pleaca, sta sa te impace.

Deja locuiti impreuna. Numai bun momentul pentru a pune piciorul in prag. Ii iei telefonul si incepi sa-l intrebi despre fiecare nume de femeie pe care il vezi acolo. Cine e, de unde o stie, cand a cunoscut-o si de cate ori i-a tras-o. Dupa al saselea nume, o sa se enerveze atat de rau, incat o sa le stearga pe toate. Ca o sa le introduca la loc sub nume de barbati, asta e deja alta poveste.
Iesirile in oras trebuie sa fie intr-o alta forma acum. Daca intoarce capul dupa alta femeie, faci scandalul cat casa: ori se uita numai la tine sau in paharul cu bere, ori daca nu – acasa si nu mai pupa iesiri cam 2000 de ani de aici inainte. Plus ca acum, poti sa-l si ameninti: fara sex timp de doua saptamani, ca tu nu poti sa-l lasi sa te atinga dupa ce si-a murdarit privirea cu fundul aleia dupa care se uita.

Aveti planuri de viitor. Gata, deja e al tau, s-a instalat confortabil intre talpa si toc, acolo unde ii e locul. Sta el putin cam chinuit, dar asta e, sa se obisnuiasca. Telefoanele de control trebuie sa fie date din jumatate in jumatate de ora, sa stii in orice moment ce face, cu cine, unde si pana cand. Acasa nu trebuie sa mai aiba liniste, intreaba-l la intervale regulate de timp daca te mai iubeste, daca da, cat de tare si daca ezita macar o secunda, fa-i o scena de aia sa te tina minte cel putin doua luni de zile, sa se invete sa fie mai rapid data viitoare.

E satul, vrea sa va despartiti. Acum trebuie sa iti pui in functiune absolut toate talentele de actrita. Plangi, implora, taraste-te in genunchi, spune-i ca te schimbi si ca o sa aiba parte de libertatea pe care si-o doreste, ca-l lasi sa latre si altfel, nu numai de sub masa…fii inventiva, stiu ca poti sa-l intorci din drum. Aplica tactica de invaluire pe care ai aplicat-o cand v-ati cunoascut. O sa mai tina o vreme.

La un moment dat, te paraseste. Nu mai e cale de intoarcere si iti dai seama de asta. Pentru a continua in stilul tau inconfundabil, fa asa. O sa faca o cruce mare ca s-a scapat, dar tu persevereaza, iar cu urmatorul trebuie sa faci exact la fel. Fii tare, ce naiba….

LE: acest post este un pamflet si trebuie citit ca atare. Aveam mai multe de zis la later editul asta, dar mi s-a luat. Se pare ca sunt, totusi prea subtila pentru unii…

Primul lucru de care toata lumea care depune un CV ar trebui sa tina cont este adresa de e-mail. Sunt multe, multe, multe posibilitati de a-ti crea o adresa de e-mail speciala pentru aplicarile online la job-uri. De exemplu, ion.popescu@gmail.com. Ca daca vad eu, ca angajator, pe Cv-ul tau o adresa de genul sweet_pussy_loredana@sunttampita.info, iti resping aplicatia din start.

Urmatorul lucru pe care trebuie sa-l faci este sa citesti cu atentie continutul anuntului. Adica, daca ai terminat facultatea de agronomie si imi spui ca obiectivul urmarit este sa ajungi meneger la o mare ferma de flori, iar iti resping aplicatia, pentru ca asta inseamna ca ma poti lasa balta cand mi-e lumea mai draga, pentru a-ti urmari visul. Ceea ce nu-i rau, dar potriveste cumva ca fraza aia de la obiectiv sa se muleze pe cerintele angajatorului.

Existenta intrebarilor gen “mini-interviu” de la sfarsitul CV-ului nu e obligatorie. Daca nu esti sigura ca poti avea o atitudine profesionala cand raspunzi la ele (in scris), mai bine renunti de tot si astepti sa fii intrebata la interviu, daca angajatorul considera necesar. Pentru ca poti fi descalificata din start daca raspunsul la intrebarea “Unde te vezi peste 5 ani” e ceva de genul: “Undeva sus”, “In varf”, “In Timisoara” sau “Managerul unei firme”. Aceste raspunsuri atrag un zambet si taiatul de pe lista posibililor candidati.

Cand ajungi la interviu, te asiguri ca telefonul tau e inchis inainte sa te intalnesti cu angajatorul. In nici un caz nu iti aduci aminte cand te pui pe scaun ca n-ai inchis telefonul si te apuci atunci sa faci manevra asta. Daca angajatorul e dragut si asteapta cuminte sa-ti termini tu treaba, asta nu inseamna ca poti sa raspunzi cu “mmmm?” la prima intrebare, pe care n-ai inteles-o tocmai pentru ca erai ocupata sa butonezi telefonul.

La rugamintea celui care doreste sa afle mai multe despre ceea ce ai facut tu la slujbele anterioare, incearca sa fii concreta si la obiect. Raspunsurile de genul “aaaa, pai nu foarte mare lucru”, “munca de birou” sau “munca de teren” (si gunoierii au munca de teren), nu te avantajeaza deloc.

Daca esti intrebat de ce ai renuntat la slujba anterioara (sau de ce vrei sa renunti la postul pe care esti inca angajata), in nici un caz nu arunca acuzatii gratuite. Pe nimeni nu intereseaza frustrarile tale nerezolvate de la fostul/actualul loc de munca. Poti folosi expresii de genul “simt ca nu mi se mai potriveste”, “doresc sa evoluez si postul actual nu imi ofera posibilitatea asta”. Fiecare posibil angajator priveste in perspectiva si se vede inclusiv in situatia de a fi fostul tau angajator si nimanui nu-i place sa lucreze cu un om care vorbeste urat despre oamenii pe care ii lasa in urma.

Chiar daca toti prietenii tai ti-au zis ca e bine, totusi nu e de dorit sa minti in CV. Daca spui ca stii sa citesti/scrii/vorbesti in engleza, ar fi de dorit sa se si intample asta. Pentru ca un mini test e intotdeauna la indemana si daca nu minti te salvezi din penibilul unei situatii in care cel cu care ai interviul iti adreseaza o intrebare in engleza, iar tu te uiti de parca ti-ar fi cazut tavanul in cap.

Cand pleci, intinzi mana si saluti. Iar daca ti se multumeste pentru prezenta, in nici un caz nu raspunzi “cu placere”. Pentru ca n-ai facut nici o favoare nimanui ca te-ai prezentat.

PS: sunt in pauza dintre prima si a doua sesiune de interviuri. M-au ucis fetele astea. Resuscitarea de urgenta e necesara, la fel si internarea intr-unul din saloanele de pe ATI. Cu perfuzie de B-uri si glucoza.

In timpul casatoriei mele am avut si eu momente in care mi-as fi dorit sa incerc altceva, o diversiune de la viata presupus monotona in care ma aflam. Prima oara cand mi s-a intamplat sa simt atractie fata de altcineva decat sotul meu a fost cam la 4 ani de cand eram impreuna: un el care m-a atras din prima clipa, prin atitudine, stil de a zambi, fel de a vorbi..imi placea foarte tare. Fiind purtatoare de verigheta, antenele lui s-au intins si au incercat sa ajunga la mine. N-a reusit, pentru ca, in momentul ala mi-am dat seama ca daca as pleca undeva cu el ar fi ca la blaturile din fotbal: nu i-as da sotului meu posibilitatea sa-si apere locul…

Si am facut ceva care poate parea incredibil: m-am luat si m-am dus acasa, si m-am pus la povesti cu sotul meu (care simtise de cateva zile ca nu-s toate cum ar trebui), spunandu-i ca in ultima vreme am simtit atractie fata de altul si ca nu vreau sa se intample asta. Ca il iubesc si ca simt ca avem o problema, daca am ajuns sa ma simt atractie fata de altul. Reactia lui a fost aur curat: a inceput sa rada, mi-a luat fata in maini si mi-a spus ca e perfect normal sa simt atractie fata de altii si ca se bucura foarte mult ca sunt atat de deschisa incat sa impart cu el asta. Si da, am facut atunci dragoste asa cum n-am facut-o niciodata pana atunci si acela a fost inceputul unui alt fel de relatie intre noi.

Dupa ce relatia s-a incheiat, am avut momente in care ma gandeam cum o sa pot sa fiu cu altcineva, cum o sa pot sa-mi arat goliciunea in fata altui barbat fara sa-mi fie jena de pornirile pe care le am in asternut. Si eu am trait momentele alea in care stateam sa ma gandesc daca sexul oral e pervers sau nu. Acum am trecut peste asta. Si mi-am dat seama atunci ca trebuie sa incerc noul, sa-mi pun in aplicare cateva fantezii pe care le tineam ascunse din varii motive. Doream sa incerc sexul sportiv, activitatea aia care nu presupune sentimente, ci doar instinct, dorinta, nevoie de linistire a hormonilor. Ceea ce am si facut, trasandu-mi clar in minte limita dintre sex si sentimente. Am facut-o constientizand ca nu trebuie sa stiu ce culoare preferata are omul ala, atata timp cat nu-mi doresc asta. M-am lasat in voia simturilor, am experimentat si m-am jucat, m-am detasat de inima si am lasat trupul sa-si faca de cap.

Cu alte cuvinte…sunt momente in care avem nevoie de asta. Oricat de sec ar suna, suntem tot un fel de animale si cateodata trebuie sa lasam instinctele sa iasa la iveala. Atata timp cat nimeni nu are de suferit din asta, nu vad de ce sa nu fim deschisi la a experimenta.