De cand ma stiu am fost de parere ca trebuie sa pastrezi o relatie civilizata cu cei cu care, la un moment dat in viata, ai facut ceva schimb de fluide. Iar cu cei cu care ai impartit niste momente din viata, mai bune sau mai rele, cu atat mai mult. Insa n-as putea sa spun exact ce inseamna, ca definitie, o “relatie civilizata”. Pentru mine a insemnat intotdeauna ceva de genul: am lasat loc de “buna, ce mai faci”, spus intr-o conversatie telefonica de ziua de nastere, sau la o cafea, o data pe an.

Sunt altii care inteleg asta cu totul diferit. “Ramanem prieteni” inseamna o conversatie de cateva minute bune cel putin o data pe saptamana, relationari pe messenger, alergat la el/ea de fiecare data cand exista o problema si asa mai departe. Pai daca tot va intelegeti atat de bine, de ce v-ati mai despartit? Parerea mea e ca prin acest gen de relatie, se incearca detinerea controlului asupra persoanei cu care, poate, la un moment dat, te-ai vazut intr-o relatie pe viata, sau, cel putin, de lunga durata.

In general, pastrarea acestui tip de relatie vine la initiativa femeilor, mai ales din partea celor care pun punct unei relatii amoroase. Si asta pentru ca sentimentul de vina este destul de apasator, iar noi, fiinte bune si dragalase, incheiem cu eternul: “dar vreau sa ramanem prieteni!”. Cunosc situatia, am spus si eu cuvintele astea de cateva ori deoarece mi se parea ca ma fac sa ma simt mai putin vinovata ca pun punct, desi el inca ma iubeste. si da, imi placea sa ma simt iubita, in continuare, chiar daca nu impartaseam acelasi sentiment. Era bine sa ma gandesc ca, orice as face, exista un om, undeva, care m-ar primi inapoi oricand si nu trebuia sa pierd legatura cu el.

Evident, cand faceam asta nu ma gandeam ca as putea face foarte mult rau unor oameni pe care nici macar nu-i cunosc. Unor alte femei, de exemplu, care, daca eu n-as fi fost prin preajma, ar fi avut sansa sa-mi faca “prietenul” fericit. Caci, da, in momentul in care el accepta acest tip de prietenie, gandul lui ascuns este ca ea sa vada ce om adevarat, loial si bun poate fi si sa-si reconsidere decizia de despartire.

Nu mi-am dat seama de asta pana cand n-am fost pusa in situatia de a dori sa fiu iubita unui barbat care avea o relatie de genul “doar prieteni” cu fosta logodnica. Nasol moment, pentru ca el era convins de prietenia ei sincera si, in secret, spera la o resuscitare a relatiei lor. Bineinteles ca mie mi-a trebuit o gramada de vreme sa-i explic ca normal ar fi ca eu sa fiu cea cu care vorbeste despre problemele care-l apasa si ca pot fi demna atat de prietenia, cat si de iubirea lui.

Eu nu mai vreau sa fiu prietena cu fostii, nu inteleg rostul. Dupa cum am spus, ne sunam de zilele de nastere (daca ni le amintim) sau ne mai spunem “Sarbatori fericite” cand e cazul, dar mai mult nu. De ce sa stiu ca isi doreste sa reia alte legaturi, de ce sa-i cunosc problemele cu actuala iubita, de ce sa mi-l imaginez in pat cu alta? Nu, mersi, sa-si vada fiecare de ale lui…

Una din dilemele mele era (si cred ca este in continuare), cum inveti sa faci din nou compromisuri intr-o relatie, in conditiile in care increderea intr-un eventual partener e exclusa din start. Cum te mobilizezi sa dai o sansa unui om in care oricum nu crezi, oricat de mult ti-ar demonstra ca merita?

De cand ma stiu, singura temere pe care o am e teama de ridicol. Si desi sunt multe momente in care imi doresc sa exprim ceea ce simt, gandul ca as putea fi penibila in a-mi arata sentimentele ma opreste si ma face la fel de glaciara ca aisbergul care a lovit Titanicul. Probabil si efectul e asemanator. De aceea, compromisul n-a fost niciodata o solutie pentru mine (desi asta nu inseamna ca n-am facut o gramada pana acum), pentru ca asta insemna, invariabil, acceptarea si daruirea sentimentelor pe care le port.

La inceputul relatiei mele cu fostul meu sot am realizat ca, fara acele compromisuri de care vorbea toata lumea, n-as putea sa il fac sa se rupa de vechile dezamagiri si sa isi faca planuri alaturi de mine. Asa ca am inceput prin a-i fi confidenta: ii ascultam temerile, incercam sa-i inteleg dezamagirile si luptam zilnic cu teama ca, daca n-as mai fi langa el sa-l tin de mana, l-as putea pierde. Toate astea au durat un an de zile, un an in care aveam senzatia ca am o obsesie pentru el, ca nu se numeste iubire ceea ce simt. Ma simteam dominata de dorintele lui, iar ceea ce aveam eu nevoie nu conta de nici un fel si ma consumam extrem de mult, atat fizic cat si emotional.

Dupa un an de incercari, am spus stop. Nu mai vroiam compromisuri, nu mai simteam ca mai pot sa lupt pentru ceea ce eu credeam din tot sufletul ca e barbatul vietii mele. Si ala a fost momentul in care el si-a dat seama ca ma iubeste si ma vrea in viata lui.

No, partea nasoala abia acum incepe. Faptul ca mi-am petrecut un an de zile facand compromisuri, m-a facut sa nu mai am rabdare de nici un fel. Taxam orice greseala, il fortam, practic, sa faca aceleasi compromisuri pe care le facusem si eu. Nu mai acceptam nici cea mai mica eroare de comportament, il vroiam barbatul perfect, iar asta l-a determinat pe el sa se indeparteze si sa faca greseala dupa greseala, pana cand acestea au fost mult prea mari ca sa mai poata fi reparate. Normal, s-a produs o fisura atat de mare incat, la un moment dat, nu s-a mai putut face nimic.

Asadar, cat e de bine sa faci compromisuri? Stiu, o sa spuneti ca ambii trebuie sa faca, dar cine e in masura sa cuantifice cate compromisuri a facut unul si cate a facut celalalt? Pentru ca in mintea ficaruia dintre noi, compromisul nostru valoreaza infinit mai mult decat al celuilalt. Si atunci? Ce-i facut?

Stie toata lumea ca eu nu sunt adepta unei relatii tete-a-tete , ca incurajez individualitatea in cuplu si ca sunt una dintre femeile care nu doreste sa depinda emotional (si nici material) de barbatul de langa ea. Numai ca, vedeti voi, lucrurile astea au tendinta sa se aplice dintr-un singur sens, nu din ambele. Pe sistemul “io am voie, da’ tu nu”, o sa va povestesc cateva situatii care mie mi-au ramas in minte, din cele cateva relatii prin care am avut norocul/ghinionul sa trec.

Eu si el intr-o relatie frumoasa, bazata pe incredere reciproca si respect, bla bla. El nemultumit ca eu am program separat, cateodata, el fiind plecat in alt oras, in conditiile in care si el, in orasul ala, are, evident, iesiri cu prietenii. Discutia se desfasoara la nivelul asta:
EL: “De ce raspunzi asa greu?”
EU: “N-am auzit telefonul, e muzica tare, sunt in cutare loc, cu oamenii aia.”
EL: “E tarziu, de ce nu mergi acasa?”
EU: “Am ajuns acum jumatate de ora, ar fi culmea sa plec.”
EL: “Mda, tu cu prietenii tai, n-ai putea sa stai acasa sa te uiti la filme”
Ce ma? Daca tu esti plecat inseamna ca eu tre sa port val de vaduva? Adica io tre sa stau acasa si sa cos cat timp tu te duci la baute cu altii (fara nici un fel de restrictie din partea mea)? Nu, mersi, next, please.

Eu si alt el, o alta relatie frumoasa bazata pe incredere bla bla. In masina, in drum spre casa unuia dintre noi. La radio incepe sa cante insipidul ala de Enrique, nu conteaza ce melodie, ca oricum toate is niste lalaieli cumplite “Iubita mea (?!?!?), uite, e melodia noastra.” Dupa ce am trecut de momentul in care mi-am varsat cola pe mine, l-am intrebat de unde si pana cand o concluzionat el ca asta e melodia noastra. El mi-a zis ca lui ii place si daca lui ii place e de musai sa-mi placa si mie. Hai, iubitule, serios? Pai daca nici atata lucru nu poti sa faci, sa ma intrebi cam ce muzica prefer, apai la ce sa ma astept la deciziile serioase pe care ar trebui sa le luam impreuna? Nu, multumesc. Next, please…

Eu si el, relatie cu incredere bla bla. Eu intreb, de amorul conversatiei: “Cu cine iesi in seara asta?” Raspuns gen “sabie-de-ninja-suparat-pe-viata”: “Da’ de cand ii treaba ta ce fac si cu cine ma intalnesc?” Mno, bine, ho, ca n-am io treaba, distractie placuta, pa. Peste cateva saptamani, discutia incepe de la el: “Unde ai fost aseara?” “In cutare loc”, spun eu, relaxata. “Bine ca io pot sa stau singur si sa astept un semn de la tine toata seara si tu te plimbi pe te miri unde.” Pai, papuselule, hotaraste-te naibii, ne intereseaza sau nu ce face unul si ce face celalalt? Sau…nu, multumesc. Next.

Si tot asa. Ca daca ii dai libertate si nu-l intrebi de sanatate nu-i bine, ca asta inseamna ca nu-ti pasa. Daca nu-i dai libertate, plange ca e “incoltit”. Daca vrei sa-ti pastrezi indepedenta, esti insensibila. Daca te atasezi de el, comenteaza ca se simte “sufocat”. Si io concluzionez asa: barbatii au nevoie de o femeie care sa ii lase in pace sa faca ce vor ei, sa coase, sa spele si sa calce in timp ce plang ca ei nu sunt acasa; sa aiba disponibilitate prelungita la sex, oriunde, oricand, oricum si sa inghita in sec cand ei “mai incearca si altceva”. Iar in cazul cuplurilor care au un copil, acesta sa fie prezentat tatalui in momentul in care odrasla pleaca la facultate.

Hai, baby, serios???

LE: Pentru ca mi s-a comunicat ca nu se intelege treaba cu tatal, copilul si facultatea, iaca, ma explic. Se stie ca taticul se simte frustrat de faptul ca un copil ingreuneaza mersul la pescuit cu baietii/iesitul la o bere/facutul de orice altceva, pe motiv ca no, mama mai vrea si ea putin ajutor (ce tupeu!). De aici dorinta lor de a sti despre ei atunci cand pleaca.

LE2: Sper ca nu mai trebuie sa explic ca aceasta concluzie mirifica este un pamflet si trebuie tratata ca atare!

O alta vorba spune ca “barbatul trebuie sa fie putin mai frumos decat dracul”, ceea ce, tehnic, e imposibil, pentru ca Lucifer a fost cel mai frumos dintre ingeri, iar asta inseamna ca frumusetea lui e intangibila.

Mie imi plac barbatii frumosi. Nu, nu neaparat frumusetea aia din reviste si filme, pentru ca fiecare are criterii proprii si personale in ceea ce priveste frumusetea. Imi place barbatul care arata siguranta si relaxare, care poarta un trening si un costum cu aceeasi eleganta, chiar daca nu se simte la fel de lejer in cel din urma. Imi place barbatul ingrijit, insa nu pana la exagerare, nu-mi doresc sa-mi impart cu el trusa de manichiura decat, poate, pentru a-i imprumuta o unghiera.

Da, vreau ca barbatul de langa mine sa arate bine. Din cand in cand vreau ca femeile de pe strada sa intoarca usor capul dupa el, iar eu sa-mi ridic barbia si sa zambesc, pentru ca eu sunt la bratul lui. Nu pot sa fiu o ipocrita si sa spun ca ma intereseaza doar cum gandeste, fara sa-mi pese de fizic. Concluzia ar fi ca vreau un barbat frumos si destept, si,  oricat de imposibil ar parea, toti cei cu care am avut o relatie au fost in felul asta. Nu pot sa spun ca sunt superficiala pentru ca imi doresc frumusete, pe langa intelect, dar nici nu pot sa stau langa un barbat neingrijit, mai ales ca nu sunt nici urata, nici cu bube.

Intotdeauna am zis despre mine ca nu sunt o femeie frumoasa, ci, mai degraba, una inteligenta. Insa nu pot sa nu remarc faptul ca barbatii intorc capul dupa mine, cateodata, ca mi se spune constant ca sunt o femeie eleganta. Si oricat de mult imi displace gandul de a fi privita pur si simplu ca una care arata bine, recunosc ca ma flateaza, desi nu arat asta intotdeauna.

Asa ca, frumusetea e importanta. Nu la nivel de modeling, sa fim seriosi, nu sunt adepta artificialitatii. Dar trebuie sa ne ingrijim si de corp, poate tot atat de mult cum ne ingrijim si de suflet. Pentru ca atitudinea noastra se reflecta in felul in care mergem pe strada, sau in felul in care vorbim cu ceilalti. Iar increderea in noi, in ceea ce suntem, ne face frumosi si ne pune un zambet discret in coltul gurii. Gura care are niste buze putin rujate, desigur

Trecand recent printr-o despartire, am constatat ca, indiferent de gradul de atasament existent in momentul in care se produce ruptura, tot e dureros. Si acum nu vorbesc despre despartirile care intervin dupa doua luni de stat la cafele si, poate, oleaca de sex, ci despre acelea care survin dupa luni bune sau chiar ani petrecuti impreuna.

Am stat sa-mi amintesc de o relatie in care am fost parasita si nu imi vine nici una in minte. Asta nu din cauza ca sunt darul lui Dumnezeu pentru barbati, nu-i cazul, doar am vazut mai repede decat celalalt finalitatea relatiei. Stiu ca intotdeauna am incercat sa fiu blanda si sa imi motivez dorinta, desi chestia asta e redundanta, nu prea are rost in conditiile in care celalalt te iubeste, iar tu spui ca vrei s-o termini.

Nefiind niciodata in pozitia celui care primeste scuzele respective, nu stiu cum ar trebui sa reactionez intr-un asemenea moment. Cred, totusi, ca nu as incerca sa imi minimalizez vina de a ajunge in situatia despartirii, asa cum au facut-o majoritatea partenerilor mei. Plus ca mi se pare o tampenie fara margini sa spui ca doar unul e de vina, chiar daca vina celui “nevinovat” se reduce la a fi acceptat tot felul de magarii din partea celuilalt.

Ca sa explic mai bine, ma voi folosi de exemple.

1. El si ea, intr-o relatie usor nedefinita. Sunt impreuna, dar nu fac mare tam tam din asta. Stiu apropiatii, adica oamenii care trebuie sa stie, in rest, se comporta normal, nu ca doi straini, dar nici bot in bot. Ea e la dispozitia lui, isi da silinta pentru a face sa mearga totul, el are momente in care se poarta execrabil: o da afara din casa, nu raspunde la telefon cu zilele, are tot felul de intalniri cu alte domnisoare. Partea buna e ca ea e mai relaxata din fire si nu face o tragedie din toate chestiile astea, stie ca el are niste probleme de rezolvat si ii ofera atata sprijin cat poate. Pana la o vreme, cand isi da seama ca paharul s-a umplut cu o chestie banala si, aparent, fara importanta, iar asta o face sa-i spuna ca nu-si mai doreste o relatie cu el. El o acuza pe ea de lipsa de fair-play, se victimizeaza, ii spune ca o iubeste si ca nu mai vrea s-o vada niciodata, atat de rau l-a ranit.

2. El si ea, casatoriti de o vreme. El o minte, in ciuda faptului ca ea afla de fiecare data. Stau de vorba, ea ii explica lui ca, in curand, isi va pierde toata increderea si ca e mai bine sa incerce sa fie onest, ca sa nu piarda tot ce au facut impreuna. El, mega relaxat, ca doar n-o crede in stare sa divorteze, parca era pe viata, nu? Ea mai afla de o mica perla, absolut fara nici un fel de relevanta, dar care i-a fost de ajuns pentru a spune ca isi face bagajele si se muta. El, socat, vine cu explicatii si arunca pe ea faptul ca l-a facut sa nu se mai simta barbat, cu slujba ei atat de importanta.

Din ambele situatii ea pleaca cu sufletul zdrobit, desi ea e cea care a pus capat. Chinuindu-se sa-si dea seama unde a gresit, ce nu a facut bine, ce sa nu mai faca pe viitor, ce ar trebui sa faca in plus. Pentru ca ea e adepta ideii ca, asa cum pentru o relatie e nevoie de doi, la fel este si pentru o despartire.

Si acum va intreb pe voi: e normal sa arunci vina pe cel care pune punct, fara sa iei in considerare faptele tale?

De ce sunt ipocrita? Pentru ca sunt plina de sfaturi cu substanta. Consiliez oameni cu probleme (multi mi-au spus ca ar trebui sa-mi deschid cabinet, la cat stau sa tin de mana pe toata lumea) si le spun ce cred eu ca ar trebui sa faca intr-o situatie sau alta. Militez cu inflacarare despre trairea sentimentelor, despre depasirea barierelor si despre importanta binelui personal. Invat oamenii ca trebuie sa fie egoisti, sa faca tot ceea ce le sta in putiinta ca sa fie fericiti si sa se bucure de micile minuni.

Spun toate astea stiind foarte bine ca eu am pierdut o sansa la fericire nestiind sa ma bucur de ceea ce mi se intampla. Am pierdut-o intentionat, nestiind sa trec peste tot ceea ce mintea mea a cladit dupa divort: un zid contra primirii si daruirii de sentimente. Omul de care eram indragostita avea nevoie de afectiune ca de aer, iar eu nu-i dadeam decat indiferenta, in stilul meu caracteristic. Imi amintesc si acum momentul in care el, la telefon fiind, imi spunea cum isi imagina el ca ne casatorim si la nunta anuntam ca vom avea aun copil, iar reactia mea a fost: “termina cu tampeniile astea si revino cu picioarele pe pamant”. Acela a fost momentul in care l-am indepartat definitiv, in care si-a dat seama ca e mult de munca cu mine ca sa arat ceea ce simt.

Teoretic, sunt singura de patru ani. Practic, n-am fost singura niciodata, am avut cateva incercari de apropiere care au esuat lamentabil. Cea povestita inainte a durat cam un an si jumatate, cu bune si, mai ales, cu rele. Ajunsesem sa il iubesc nespus si, totusi, ma vedeam pusa in imposibilitatea de a arata ceea ce simt. Banuiesc ca n-am simtit niciodata din partea lui daruirea aia totala care m-ar fi facut sa ma “dezbrac” de temeri in fata lui.

O alta relatie, tot la distanta, a durat un an. Un an in care am simtit, am incercat sa arat (nu mi-a iesit) si, cand sentimentele devenisera tot mai puternice, am fugit. Cum am fugit? N-am vrut sa petrec Revelionul cu el. Am zis un nu atat de hotarat, incat m-am speriat si pe mine. Am hotarat sa plec la Herculane cu niste oameni necunoscuti si am plans la miezul noptii cand el m-a sunat si eu n-am raspuns.

Cea mai recenta incercare s-a sfarsit acum o saptamana, dupa vreo 8 luni, sau ceva de genul asta. A fost prima oara, dupa atata vreme cand am reusit sa trec peste o parte din zidul construit cu grija. Si nu-i nici un bai, ca mi-am luat-o de-am vazut stele verzi, asta pana cand am decis ca obsesiile si relatiile bolnave nu fac parte dintre ceea ce as alege eu pentru mine. Si fiinta rationala din mine a revenit la suprafata, mai puternica si mai dornica de a ridica bariere de netrecut.

Un psiholog ar spune ca aleg relatiile la distanta pentru ca asta imi da libertatea de a alege momentele in care sa ma vad cu respectivul si m-ar feri de eventualele momente in care ar trebui sa arat ceea ce simt. Ca o relatie la distanta e convenabila si relaxata, in care nu trebuie sa dai explicatii si in care ai momentele alea atat de necesare, in care esti doar tu cu tine. Eu spun ca fac orice, numai sa ma feresc de implicare sentimentala.

O sa spuneti ca sunt nebuna, cum pot eu sa fug de ceea ce imi place, de ceea ce ma face sa traiesc, de ceea ce imi pune zambetul pe buze. Raspunsul e simplu: traiesc dupa zicala “paza buna trece primejdia rea”. Am ajuns la o varsta la care nu-mi mai permit lovituri, pentru ca nu stiu cata putere voi mai avea sa ma adun.

Dar, dupa cum am zis, sfaturile mele sunt aur curat. Asa ca va astept, daca aveti nevoie de ele. Mie nu-mi folosesc la nimic.

Eu sunt genul de om care nu prea spune ce-l apasa. Prefer sa imi duc singura dilemele, pentru ca stiu ca, pana la urma, tot eu sunt singura persoana care stie ce e mai bine pentru mine. Multi spun ca nu e bine, ca pentru asta sunt facuti prietenii, pentru aia am familie, ca sa spun ce ma doare. Eu spun ca toti avem probleme si mi se pare o chestie de egoism exagerat cand ceri cuiva sa te asculte si sa lase la o parte problemele lui.

De cand ma stiu am fost prietena care asculta. Iubita care sprijina. Sora care apara. Au fost situatii in care am cerut un umar de sprijin, insa toti cei carora le-am cerut asta au avut tendinta de a-mi judeca actiunile.

Imi vine in minte acum un moment de acum cativa ani buni, in care, stand de vorba cu una dintre cele mai bune prietene (pe atunci) si povestindu-i despre traumele mele sentimentale, ea mi-a spus: “Nu ma mai lua cu chestiile astea de sentimente, ca tu simti ca e cel mai potrivit pentru tine, ca tu vezi ca in intimitate e altfel, bla bla, ca nu ma intereseaza. Vezi ca azi e asa si maine altfel, ce dracu’ mai tot vrei? Ia-te si te du.” N-am mai indraznit sa mai vorbesc cu ea a doua oara si am facut exact ceea ce am crezut eu ca era mai bine pentru mine. S-a dovedit, intr-un final, ca am luat decizia corecta, iar ea si-a cerut scuze. A fost insa, inutil, ceva se rupsese, iar acum abia daca mai vorbim o data pe an.

Prietenii mei, in ciuda faptului ca ma iubesc foarte tare, au tendinta de a-mi impune sistemul lor de gandire, conceptia lor despre bine si rau. Si, ca noi toti de altfel, compara situatiile mele cu altele in care ei sau alti apropiati de-ai lor au fost/sunt implicati. Asta e singura chestie care ma umple de furie, am senzatia ca nu au incredere in mine si in felul meu de a gandi lucrurile. Stiu ca incearca sa ma previna sau sa-mi arate ca nu chiar totul se poate sfarsi asa cum am prevazut, insa eu am nevoie de sprijin si incredere in capacitatile mele de a reactiona in anumite situatii.

Imi iubesc prietenii si imi doresc sa vorbesc cu ei. Insa, de cele mai multe ori, nu-mi doresc ca ei sa-si impuna punctul de vedere, ci doar sa ma asculte, fara sa ma judece. Cer prea mult?

Cunosc şi femei pe picioarele lor, mândre de ce au realizat şi care la orice oră aduc ceva la “masă”.

Tu ce aduci?

Am înţeles că o femeie visează la confortul unui mariaj nemaipomenit pentru ea. Chiar dacă este “coate goale”, dama speră la “vuitoane” şi “svarovschiuri”, că doar el poate. Nu contează că nici chiar atât de frumoasă nu este, că ar fi dependentă de morfină dacă prostia şi gustul îndoielnic ar durea, piţipoancele noastre visează palate şi majordomi.

Cele câteva norocoase aduc FRUMUSEŢE şi TINEREŢE la masa unor indivizi trecuţi lejer de primele decenii de viaţă. Doresc carne tânără şi o cumpără. Altele “bine plasate” aduc inteligenţă, bun simţ, poate relaxare financiară şi din partea lor. Sunt femei cu cariere bune care îşi găsesc şi ele o pereche bine situată, la nivel sau un pic mai sus decât ele.

Iubirile astea “bune”, oricât ne amăgim, trec prin ceva. Nu ştiu dacă prin stomac neapărat, dar prin faţa ochelarilor, printre nişte axoni şi poate conturi bancare cam trec. Căsătoriile “minune” între doi indivizi pe care îi despart prea multe sunt .. minuni. Şi de multe ori durează pe atât, hai, poate 4 zile.

Bărbaţii sunt departe de a fi proştii care speră unele să fie, oricât de mult sunt unii conduşi de zona pelviană. Şi ei fac calcule, şi ei doresc MAI MULT şi MAI BINE. Decât o proastă vedetă deja pe situl de piţipoance al lui BadPitzi, preferă o puştoaică tânără şi superbă. Realmente frumoasă. Sau o damă rasată, cu un cont burduşit, să nu se ducă averea familiei. Sau o tipă dezgheţată, care să le însenineze serile. Sau (de preferat) toate la un loc.

Este poate momentul ca fiecare femeie ce încă mai visează feţi verzi pe pereţi să treacă la nişte momente de introspecţie. Să îşi pună clar problema: EU CE OFER? Ce “beneficii” are iubitul-viitorul soţ de pe urma mea? Eu pentru el sunt o partidă bună?

Câte dintre individele care visează la viaţa perfectă pe un yacht se “califică” măcar pentru un mariaj cu portarul intrepriderii? Este foarte uşor să ţinteşti sus şi să uiţi că de fapt bărbatul visat nu prea are ce găsi la tine …

Insa sunt doua situatii pe care eu nu le inteleg nici batuta cu parul. Prima ar fi acea situatie in care ea sta cu el “pentru copil”. Nu ma refer la femeile abuzate, ele sunt o cu totul alta categorie, ci vorbesc acum despre femeile inteligente, care au avut o relatie frumoasa cu tatal copilului lor, care relatie nu mai functioneaza din varii motive. Si incep sa se certe cu sotii lor, atmosfera in casa e foarte tensionata, dar nu se despart “ca sa nu sufere copilul”. Eu zic ca femeile astea isi subestimeaza copilul, in primul rand, au senzatia ca el nu simte atmosfera taioasa din casa, ca va trai intr-o serenitate tampa care ii va permite sa nu se lase afectat de certurile parintilor. Sa nu mai vorbim de frustrarile care se aduna, de nemultumirea care va fi intr-o crestere continua, de anii irositi si care nu se intorc.

A doua situatie e aceea in care o femeie se agata de perechea ei prin intermediul copilului, sau, mai exact, care se foloseste de acel copil pentru a tine un barbat langa ea. Daca prima situatie e oarecum de inteles, acolo fiind vorba despre dorinta femeii de a tine familia unita cu orice sacrificiu, treaba asta cu bagatul copilului la inaintare n-o s-o inteleg vreodata.

Dupa parerea mea, decizia de a avea un copil se ia impreuna cu partenerul, dar, e o decizie asumata in totalitate de mama. Pentru ca un copil nu e garantia succesului unei relatii, dar copilul va exista intotdeauna pentru amandoi si le va schimba vietile. E normal ca o femeie sa isi doreasca sa-si creasca pruncul langa tata fiind, dar de aici si pana la a forta un barbat sa ramana langa ea, e cale lunga. De aici se nasc niste frustrari incredibile, care se vor rasfrange asupra copilului, indiscutabil. Stiu asta sigur pentru ca mi-am trait copilaria ca si copil “de legatura” si am simtit pe pielea mea (la propriu) ce inseamna un barbat tinut cu forta… nu condamn pe nimeni, m-am autoeducat sa uit si sa iert, sa cicatrizez rani si sa merg mai departe zambind, dar asta nu inseamna ca nu m-a afectat.

Chiar atat de putina incredere sa ai in fortele tale, ca femeie, incat sa ai nevoie de o mogaldeata sa te ajute sa iti croiesti viata? Chiar atat de putin conteaza dorintele tale, ca femeie, incat sa traiesti o viata intreaga cu gandul ca te-ai sacrificat? Chiar nu mai meriti o alta sansa la fericire?

Din cate stiu eu (pentru ca asta mi se intampla mie), o femeie se energizeaza foarte tare prin activitatea de dormitor. Si chiar daca exista o oboseala precedenta, nu o mai simte pentru ca exista un flux mare de adrenalina care circula prin venele noastre. Eu explic asta prin faptul ca totul se petrece in interiorul nostru, pe cand la ei, punctul placerii e extern.

Si acum, dilema: vorbind cu un barbat despre cata energie are o femeie dupa ce face sex, el mi-a spus ca femeile din viata lui nu i-au spus niciodata lucrul asta. Si acum va intreb pe voi, cititoarele noastre, despre cum va simtiti dupa ce experimentati marele O: vlaguite sau energizate. Cu chef de facut cozonaci sau mai bine trageti un pui de somn?