-Opinii care pe alocuri pot deveni subiect de controverse. Va rog nu dati cu rosii!-
Ati auzit-o sigur. Replica asta v-a “curentat” cu siguranta intr-un moment sau altul in care v-ati apucat sa atrageti atentia unei mame ca greseste ceva in modul in care se comporta cu copilul sau.
Chiar asa sa fie? Nu poti sa vorbesti? Nu ai dreptul? Oare faptul ca nu ai copii exclude automat posibilitatea de a avea pareri corecte si pertinente relativ la cresterea lor? Oare nu cumva tocmai faptul ca nu ai copii te face sa fii mai obiectiv? Simplul fapt ca ai adus un copil pe lume nu te face brusc expert in cresterea copiilor si nu exista nici o scoala care sa produca astfel de experti (desi poate n-ar strica una).
Si chiar asa, cum e? Se spune ca o femeie este implinita abia atunci cand are un copil. Femeia care-si creste cei 5 copii in niste conditii de o mizerie extrema este mai implinita decat cea care a ales sa faca o cariera in medicina renuntand la familie? Cat de implinita te mai simti cand iti vezi fata de 12 ani filmata in timp ce face felatie unui coleg cu 2 ani mai mare in toaleta scolii? Cat de multumita mai esti cand fiul tau nu are nici o relatie decenta cu o femeie pentru ca ai avut tu grija sa te bagi in toate relatiile pe care le-a avut pana acum? Unde-i satisfactia unei mame de copil drogat sau alcoolic? Sau dependent de internet? Unde-i implinirea cand te desparti de tatal copilului tau cu scandal, faci un circ din procesul de custodie si-ti cresti fiul impuindu-i capul cu rautati despre tatal lui? Simplul fapt ca ai adus pe lume un copil te face brusc mai buna decat o femeie de cariera sau care nu poate avea copii? Felul cum il cresti nu mai conteaza? Oare nu cumva implinirea se poate declara abia in momentul in care din copilul respectiv iese un om?
Recunosc. Am 33 de ani si nu am copii. Dar asta nu inseamna ca nu mi-i doresc sau nu mi i-am dorit niciodata. Sau si mai grav, ca nu-i iubesc sau nu-i sufar (ultimul lucru pe care mi l-as dori ar fi sa ajung o cotoroanta din aia care bate cu matura-n tavan cand copiii de deasupra rad si se zbenguie un pic mai tare). Dar poate am ales sa fac intai o cariera in domeniul meu si abia apoi sa ma dedic unui copil. Sunt de pus la colt pentru asta? Poate simt ca nu sunt in stare sa ma inham la coplesitoarea responsabilitate de a creste un copil. Ar trebui sa ma arunc cu capul inainte, ca doar “copiii se cresc singuri”? Poate nu pot sa-l fac -medical vorbind- si nu am nici o solutie. Ar trebui sa fac o obsesie din tratamente pentru fertilitate? Ar trebui sa impart aceasta drama a mea cu tot restul lumii ca sa nu mai fiu nevoita sa-mi aplec privirea atunci cand mi se pune vesnica intrebare: “Dar voi? Pe cand un copil??” Sau cand sunt privita compatimitor de unele mamici?
Cred cu tarie ca nu este minune mai mare lasata de Dumnezeu pe Pamantul acesta decat felul in care intr-un copil se oglindesc bucatele din parintii lui. Dar e atat de usor sa dai gres in cresterea lui si atunci starea de gratie dispare ca un fum. Cum e mai rau: sa nu faci copii sau sa nu fii in stare sa-i cresti?