Aici vorbim strict despre relatiile ce sunt la inceput, oamenii ce abia se descopera, partenerii ce invata sa se acomodeze cu cel/cea de langa ei. Eu la capitolul asta sunt mai retinuta, nu imi place sa vorbesc prea mult despre mine. Dar asta nu inseamna ca tin totul sub cheie, si ca fac din trecutul meu un mister.

Ma destainui, dar pe parcurs. Nu pot sporovai intr-una si sa-l impovarez pe cel de langa mine cu informatii ce nu-i folosesc la nimic.

Pentru unii, povestirea anumitor intamplari din trecut e foarte importanta. Vor sa stie totul de la inceput, ca sa nu aiba surprize la un moment dat. Totusi, daca inca nu il cunosti in intregime pe cel de langa tine, destainuirea prea multor fapte nu te impinge sa il judeci pe cel ce ti se confeseaza, desi n-ai avea dreptul?

In felul asta nu se poate distruge ceea ce este pe punctul de a incepe?

Pentru altii, relatarile trecutului nu au nicio relevanta. Cu cat stiu mai putine, cu atat sunt mai linistiti. Pentru ca merg pe ideea ca ceea ce nu stii nu te poate rani. Dar daca la un moment dat aflii un detaliu care te-ar putea deranja si incepi sa faci reprosuri ca persoana iubita s-a ascuns de tine?

Si uite asa, oricum ai da-o, tot nu e bine.

Sunt anumite lucruri, intamplari, amintiri, ce trebuie sa ramana pentru noi. Sunt ale noastre si nu trebuiesc date nimanui. Daca spui tot despre tine, risti sa te trezesti ca cel de langa tine s-a plictisit, ca nu mai are ce descoperi la tine din moment ce tu i-ai spus totul..

Mie mi-a placut sa fiu sincera…ceea ce am considerat ca este necesar sa stie, a stiut.

De la inceput.

Voi cum procedati? Stiti cand sa taceti?

Conform rezultatului studiului, bărbaţii sunt la fel de emoţionali ca şi femeile, iar sentimentele acestora sunt la fel de puternice şi profunde.

De asemenea, bărbaţii se îndrăgostesc mult mai des şi sunt mult mai predispuşi la a fi cuceriţi instantaneu. Explicaţia cercetătorilor este că femeile se maturizează mult mai repede, sunt mult mai realiste şi au o legătură mult mai profundă cu propriile sentimente.

Sursa: Tabu

Si eu care credeam ca barbatilor le e teama sa-si declare sentimentele si sa pronunte “te iubesc-ul” ala mult asteptat! Toti suntem unici in felul nostru, unii pasesc intr-o relatie increzatori, altii cu teama. Nu stiu daca femeilor le ia atat de mult timp pentru a spune ceea ce simt. E adevarat ca o deceptie te face sa-ti strangi sufletul si sa te inchizi in tine, nedorind sa mai lasi pe nimeni sa aiba acces la ceea ce simti, doresti…dar iubirea face miracole.

Apare cand te astepti mai putin, cand incetezi sa speri, cand vrei sa fi doar tu cu tine. Dragostea nu se masoara in cuvinte, ci in fapte, dovezi ce arata iubirea ce-o ai pentru cel de langa tine.

Eu i-am spus ca il iubesc atunci cand am simtit ca e cazul. N-a fost nici prea tarziu dar nici prea devreme. Ci atunci cand a trebuit. Atunci cand am simtit…

Voi cand ati spus primul Te iubesc?

De ce sunt ipocrita? Pentru ca sunt plina de sfaturi cu substanta. Consiliez oameni cu probleme (multi mi-au spus ca ar trebui sa-mi deschid cabinet, la cat stau sa tin de mana pe toata lumea) si le spun ce cred eu ca ar trebui sa faca intr-o situatie sau alta. Militez cu inflacarare despre trairea sentimentelor, despre depasirea barierelor si despre importanta binelui personal. Invat oamenii ca trebuie sa fie egoisti, sa faca tot ceea ce le sta in putiinta ca sa fie fericiti si sa se bucure de micile minuni.

Spun toate astea stiind foarte bine ca eu am pierdut o sansa la fericire nestiind sa ma bucur de ceea ce mi se intampla. Am pierdut-o intentionat, nestiind sa trec peste tot ceea ce mintea mea a cladit dupa divort: un zid contra primirii si daruirii de sentimente. Omul de care eram indragostita avea nevoie de afectiune ca de aer, iar eu nu-i dadeam decat indiferenta, in stilul meu caracteristic. Imi amintesc si acum momentul in care el, la telefon fiind, imi spunea cum isi imagina el ca ne casatorim si la nunta anuntam ca vom avea aun copil, iar reactia mea a fost: “termina cu tampeniile astea si revino cu picioarele pe pamant”. Acela a fost momentul in care l-am indepartat definitiv, in care si-a dat seama ca e mult de munca cu mine ca sa arat ceea ce simt.

Teoretic, sunt singura de patru ani. Practic, n-am fost singura niciodata, am avut cateva incercari de apropiere care au esuat lamentabil. Cea povestita inainte a durat cam un an si jumatate, cu bune si, mai ales, cu rele. Ajunsesem sa il iubesc nespus si, totusi, ma vedeam pusa in imposibilitatea de a arata ceea ce simt. Banuiesc ca n-am simtit niciodata din partea lui daruirea aia totala care m-ar fi facut sa ma “dezbrac” de temeri in fata lui.

O alta relatie, tot la distanta, a durat un an. Un an in care am simtit, am incercat sa arat (nu mi-a iesit) si, cand sentimentele devenisera tot mai puternice, am fugit. Cum am fugit? N-am vrut sa petrec Revelionul cu el. Am zis un nu atat de hotarat, incat m-am speriat si pe mine. Am hotarat sa plec la Herculane cu niste oameni necunoscuti si am plans la miezul noptii cand el m-a sunat si eu n-am raspuns.

Cea mai recenta incercare s-a sfarsit acum o saptamana, dupa vreo 8 luni, sau ceva de genul asta. A fost prima oara, dupa atata vreme cand am reusit sa trec peste o parte din zidul construit cu grija. Si nu-i nici un bai, ca mi-am luat-o de-am vazut stele verzi, asta pana cand am decis ca obsesiile si relatiile bolnave nu fac parte dintre ceea ce as alege eu pentru mine. Si fiinta rationala din mine a revenit la suprafata, mai puternica si mai dornica de a ridica bariere de netrecut.

Un psiholog ar spune ca aleg relatiile la distanta pentru ca asta imi da libertatea de a alege momentele in care sa ma vad cu respectivul si m-ar feri de eventualele momente in care ar trebui sa arat ceea ce simt. Ca o relatie la distanta e convenabila si relaxata, in care nu trebuie sa dai explicatii si in care ai momentele alea atat de necesare, in care esti doar tu cu tine. Eu spun ca fac orice, numai sa ma feresc de implicare sentimentala.

O sa spuneti ca sunt nebuna, cum pot eu sa fug de ceea ce imi place, de ceea ce ma face sa traiesc, de ceea ce imi pune zambetul pe buze. Raspunsul e simplu: traiesc dupa zicala “paza buna trece primejdia rea”. Am ajuns la o varsta la care nu-mi mai permit lovituri, pentru ca nu stiu cata putere voi mai avea sa ma adun.

Dar, dupa cum am zis, sfaturile mele sunt aur curat. Asa ca va astept, daca aveti nevoie de ele. Mie nu-mi folosesc la nimic.