Se spune (de fapt s-a demonstrat, chiar) ca o despartire este asemenea unui sevraj, indiferent de cine a fost initiata. Pentru ca readaptarea la viata de unul singur cere timp, iar procesele chimice care au loc in corpul nostru in aceasta perioada sunt identice cu cele din momentul sevrajului. Daca mai pui si faptul ca multi au insomnii sau stari de agitatie si apeleaza la elemente ajutatoare (xanax, diazepam), iata, avem o dezintoxicare in toata regula.

Cand m-am despartit de primul meu prieten (eram in clasa a noua, la petrecerea de revelion – cat de cruda am putut sa fiu, ca m-am despartit de el exact la miezul noptii), am plans doua zile si nici in zi de azi nu pot sa pricep de ce. Imi lipseau plimbarile prin parc, povestile de pe banca noastra, muzica pe care o ascultam, dar el ma enerva cumplit, ca doar nu am rupt-o de nebuna si de dragul dramei. Desi n-am fost impreuna decat pentru cateva luni, imi era greu sa renunt la gandul ca el nu va mai fi prezent in viata mea. Evident, mi-am revenit extrem de repede.

Prima teama cumplita am simtit-o cand m-am despartit de prietenul pe care il aveam de cand am terminat liceul. Aveam 19 ani si ceva si il iubeam ca o nebuna, desi, in timp, imi dadusem seama ca unele defecte ale lui nu sunt de netrecut pentru mine. Ma gandeam la despartire, dar nu puteam sa fac nici un pas, pentru ca, bun, rau, cum era, era al meu si ma simteam minunat cand ma lua in brate. Iar gandul la o eventuala despartire imi facea rau si greata, pur si simplu nu puteam sa concep ca as putea sa nu-l mai vad langa mine. Pana la urma, cu toata teama mea, am facut-o, ne-am despartit si ne-am continuat viata. Azi ma felicit pentru alegerea facuta, insa atunci simteam ca viata nu mai are sens. Deh, ale tineretii valuri.

Ca o mica paranteza, eu aveam o prietenie foarte stransa cu cumnata lui, cu 10 ani mai mare decat mine. Dupa ce m-am despartit de el, normal, ma mai intalneam cu ea si imi spunea atunci ca va veni o vreme cand o sa rad de toate astea, iar eu nu puteam sa concep asa ceva. Aveam impresia ca voi suferi pe viata. Normal ca a avut dreptate si cand a spus ca va veni o vreme cand ma voi bucura ca am pus capat la timp. Abia cu ceva timp in urma am inteles-o cu adevarat.

Momentul in care am decis sa ma despart de fostul meu sot aproape mi-a provocat o isterie. Ceea ce simteam era atat de puternic incat imi spuneam ca nu ma voi mai putea ridica niciodata. Am incercat sa imi anesteziez sentimentele inecandu-le in vodca si suc de portocale rosii. Ma simteam devastata si nu puteam face fata altfel avalansei de temeri. Ma gandeam intr-una cum o sa arate viata mea care, timp de 7 ani, aratase aproape la fel in fiecare zi. Nu mai aveam repere, stabilitate, nu mai gaseam constante. La cateva luni dupa despartire m-am refugiat intr-o relatie pe care n-am putut s-o apreciez in momentul ala. Am ranit, am fost rece, impersonala, iar cand mi-am dat seama ca as fi putut avea cea mai frumoasa relatie a vietii mele, a fost prea tarziu.

De cateva saptamani retraiesc teama. A revenit, cu forta, sa-mi arate ca e aici, ca mai poate sa-mi intunece visele, sa ma faca sa ma trezesc leoarca de transpiratie. Sa-mi arate ca inca pot iubi complet, inca o data, ultima data. Ca si acum cativa ani, m-am aruncat intr-un refugiu, total aiurea, necontrolat, fara sens. Si m-am hotarat ca io am cam terminat cu iubitul, pe viata asta.

Asa ca, anunt oficial, am hotarat ca renunt la ideea de a nu ma mai casatori niciodata. O voi face, insa doar din interes. Rece, crud, in sila.

Stie toata lumea ca eu nu sunt adepta unei relatii tete-a-tete , ca incurajez individualitatea in cuplu si ca sunt una dintre femeile care nu doreste sa depinda emotional (si nici material) de barbatul de langa ea. Numai ca, vedeti voi, lucrurile astea au tendinta sa se aplice dintr-un singur sens, nu din ambele. Pe sistemul “io am voie, da’ tu nu”, o sa va povestesc cateva situatii care mie mi-au ramas in minte, din cele cateva relatii prin care am avut norocul/ghinionul sa trec.

Eu si el intr-o relatie frumoasa, bazata pe incredere reciproca si respect, bla bla. El nemultumit ca eu am program separat, cateodata, el fiind plecat in alt oras, in conditiile in care si el, in orasul ala, are, evident, iesiri cu prietenii. Discutia se desfasoara la nivelul asta:
EL: “De ce raspunzi asa greu?”
EU: “N-am auzit telefonul, e muzica tare, sunt in cutare loc, cu oamenii aia.”
EL: “E tarziu, de ce nu mergi acasa?”
EU: “Am ajuns acum jumatate de ora, ar fi culmea sa plec.”
EL: “Mda, tu cu prietenii tai, n-ai putea sa stai acasa sa te uiti la filme”
Ce ma? Daca tu esti plecat inseamna ca eu tre sa port val de vaduva? Adica io tre sa stau acasa si sa cos cat timp tu te duci la baute cu altii (fara nici un fel de restrictie din partea mea)? Nu, mersi, next, please.

Eu si alt el, o alta relatie frumoasa bazata pe incredere bla bla. In masina, in drum spre casa unuia dintre noi. La radio incepe sa cante insipidul ala de Enrique, nu conteaza ce melodie, ca oricum toate is niste lalaieli cumplite “Iubita mea (?!?!?), uite, e melodia noastra.” Dupa ce am trecut de momentul in care mi-am varsat cola pe mine, l-am intrebat de unde si pana cand o concluzionat el ca asta e melodia noastra. El mi-a zis ca lui ii place si daca lui ii place e de musai sa-mi placa si mie. Hai, iubitule, serios? Pai daca nici atata lucru nu poti sa faci, sa ma intrebi cam ce muzica prefer, apai la ce sa ma astept la deciziile serioase pe care ar trebui sa le luam impreuna? Nu, multumesc. Next, please…

Eu si el, relatie cu incredere bla bla. Eu intreb, de amorul conversatiei: “Cu cine iesi in seara asta?” Raspuns gen “sabie-de-ninja-suparat-pe-viata”: “Da’ de cand ii treaba ta ce fac si cu cine ma intalnesc?” Mno, bine, ho, ca n-am io treaba, distractie placuta, pa. Peste cateva saptamani, discutia incepe de la el: “Unde ai fost aseara?” “In cutare loc”, spun eu, relaxata. “Bine ca io pot sa stau singur si sa astept un semn de la tine toata seara si tu te plimbi pe te miri unde.” Pai, papuselule, hotaraste-te naibii, ne intereseaza sau nu ce face unul si ce face celalalt? Sau…nu, multumesc. Next.

Si tot asa. Ca daca ii dai libertate si nu-l intrebi de sanatate nu-i bine, ca asta inseamna ca nu-ti pasa. Daca nu-i dai libertate, plange ca e “incoltit”. Daca vrei sa-ti pastrezi indepedenta, esti insensibila. Daca te atasezi de el, comenteaza ca se simte “sufocat”. Si io concluzionez asa: barbatii au nevoie de o femeie care sa ii lase in pace sa faca ce vor ei, sa coase, sa spele si sa calce in timp ce plang ca ei nu sunt acasa; sa aiba disponibilitate prelungita la sex, oriunde, oricand, oricum si sa inghita in sec cand ei “mai incearca si altceva”. Iar in cazul cuplurilor care au un copil, acesta sa fie prezentat tatalui in momentul in care odrasla pleaca la facultate.

Hai, baby, serios???

LE: Pentru ca mi s-a comunicat ca nu se intelege treaba cu tatal, copilul si facultatea, iaca, ma explic. Se stie ca taticul se simte frustrat de faptul ca un copil ingreuneaza mersul la pescuit cu baietii/iesitul la o bere/facutul de orice altceva, pe motiv ca no, mama mai vrea si ea putin ajutor (ce tupeu!). De aici dorinta lor de a sti despre ei atunci cand pleaca.

LE2: Sper ca nu mai trebuie sa explic ca aceasta concluzie mirifica este un pamflet si trebuie tratata ca atare!

Plimbandu-ma eu prin tara zilele astea, am avut timp sa ma gandesc la tot felul de chestii si imi parea rau ca nu aveam un laptop pe bord, sa mai si scriu ceva in timp ce conduc. Pentru ca, la un moment dat, ma lovise asa o chestie feminista, de ma intrebam de ce naiba pe mine nu ma lasa nimeni sa-mi platesc consumatia pe unde merg, nici macar atunci cand ma autoinvit.

Delegatia mea de 5 zile a avut ca rezultat 0 (zero) facturi pentru protocol, ceea ce nu e rau, ar zice unii, dar eu stau acum si ma gandesc daca in locul meu ar fi fost un barbat, rezultatul ar fi fost acelasi? Acum sa nu inteleaga cineva ca ma plang de chestia asta, insa era doar o concluzie bazata pe cele intamplate…

Ceea ce ma duce cu gandul la altele, la felul in care noi, femeile care detinem un post de conducere, suntem tratate de catre barbatii care ocupa pozitii similare in companiile cu care lucram. De cate ori intru intr-un birou, la o intalnire stabilita anterior la telefon, omul din fata mea are un fel de blocaj. In primul rand ca nu se asteapta la cineva atat de tanara (desi nu mai sunt chiar la prima tinerete); apoi pentru ca nu se asteapta la o femeie careia o rochie sta destul de bine pe ea. Ca sa nu zic altfel. Si de aici, incepe partea ciudata: in primele 5 minute, nu ma ia nimeni in serios si asta se vede pe fata interlocutorului. Mai degraba m-ar scoate la un vin decat sa discute cu mine despre preturi, discounturi si termene de plata.

Nu o data mi s-a intamplat sa aud de la cei din jurul meu (bineinteles, cei care nu ma cunosc foarte bine) ca am ajuns de fiecare data pe un post de conducere ori pentru ca m-am culcat cu patronul, ori pentru ca urma s-o fac. Si asta din cauza ca oamenii, in general, nu pot accepta ca o femeie care arata bine e capabila sa gandeasca. Probabil ca vina nu e in totalitate a lor, prea mult s-au obisnuit sa vada in jurul lor femei care nu sunt in stare sa faca ceva singure, fara sustinerea unui barbat.

Eu zic ca se poate. E greu, ai de luptat cu o gramada de prejudecati, trebuie sa treci de o gramada de bariere, trebuie sa demonstrezi ca poti si ca nu esti degeaba acolo. Trebuie sa accepti o remarca mai directa despre infatisarea ta, fara sa ai impulsul de a-i trage o palma respectivului si sa ai atitudinea aia rece care sa nu lase loc de interpretari, fara ca totusi sa pari scortoasa. Ca femeie, ai mult mai mult de tras pentru a semna un contract, desi impresia generala e exact invers.

Cateodata ma simt frustrata. Din cauza oamenilor care au impresia ca mi-a fost usor sa ajung aici; ca daca am ajuns aici, am facut-o numai pentru ca m-a sustinut cineva. Am o veste: tot ce am facut, am facut singura, cu munca mea, cu noptile mele nedormite, cu ambitia mea. Am invatat din miile de greseli facute si m-am motivat singura sa merg mai departe. Mi-am distrus sanatatea pentru ca nimeni altcineva in afara de mine nu putea sa ma impinga sa merg mai sus. Si asta se numeste supravietuire imbinata cu dorinta de a-mi pastra integritatea ca om.

Iar barbatilor care cred ca mi-am croit drum in viata folosindu-mi picioarele lungi, doar un lucru am sa le spun: fuck off.

Povestea e oarecum banala: un el proaspat divortat intalneste o ea in cercul de prieteni al unui alt prieten. Se plac si hotarasc sa inceapa o relatie mai mult sau mai putin serioasa. si povestea se intampla o vreme, se trece la sentimente, dar ea trebuie sa plece intr-o delegatie de vreo doua saptamani, in afara tarii. Isi scriu, se suna, asteapta cu nerabdare revederea, dar el, in timpul acesta incepe sa trimita mesaje dragute altei femei din acelasi cerc de prieteni. Femeia respectiva este extrem de contrariata, stie de relatia dintre cei doi si mai stie ca o alta prietena a grupului a fost abordata in acelasi stil pe vremea cand el inca era casatorit. Nu raspunde la mesaje decat ca sa-i spuna sa inceteze, lucru care, totusi, nu se intampla. El trimite mesaje in continuare, iar femeia decide sa discute cu cealalta prietena. Amandoua hotarasc ca e fair-play sa-i spuna ei, cand se intoarce in tara, ce se intampla (mai ales ca fata isi facea deja planuri de viitor care il implicau si pe el). Se intalnesc toate trei, povestesc si hotarasc ca el nu poate sa faca intr-una chestiile astea si sa nu i se intample nimic. Drept urmare, femeia ii trimite lui un mesaj in care ii propune sa se intalneasca, el accepta, iar la intalnire merge ea, proaspat ajunsa in tara. End of story sau, cel putin, prima parte.

Acum e discutabil daca cele trei prietene au facut bine sau nu. Pe de o parte, exista solidaritatea aceea feminina, din cauza careia nu poti sa tii un secret de felul asta cand e vorba de sufletul unei femei. Pe de alta parte, ei doi nu aveau o relatie foarte oficiala incat sa presupuna exclusivitate din partea unuia dintre ei, asa ca se presupune ca fiecare e liber sa faca ce vrea. Totusi, poate el ar fi trebuit sa aleaga pe cineva din afara cercului de prieteni, pentru ca asta demonstreaza lipsa de respect fata de ea si prietenii pe care ii are.

A fost buna decizia fetelor? Si cum credeti ca s-a terminat totul? Astept parerile voastre pentru ca eu sunt una dintre persoanele implicate in poveste. Ghiciti voi care.

LE: Deznodamant. Ea s-a intalnit cu el, el i-a spus ei ca se astepta sa vina cu femeia careia ii trimisese mesajele, a ras si si-a motivat actiunea “din plictiseala”. Ea l-a crezut si acum sunt din nou fericiti. Pana data viitoare. Femeia care a primit mesajele ii respecta decizia si incearca sa o inteleaga. Desi primeste in continuare mesaje. Oare noi, femeile, suntem chiar atat de usor de pacalit? Am un gust amar…

“Mă uit în jurul meu şi implicit la mine. Fără să vreau mă întreb: oare ce mai înseamnă relaţie normală, cuplu, familie? De ce stau cuplurile împreună şi ce îi face sa insiste să stea împreună când e vizibil cu ochiul liber că….nu funcţionează?
Daca mă uit foarte aproape în preajma mea cred că din 20 de cupluri pe care le cunosc mai apropiat exista unul sau doua care duc împreună o viaţă de bun simţ, cu bune şi rele, cu certuri casnice obişnuite. Restul… Sunt acele cupluri la care primul instinct sau primul lucru ce îţi vine în minte e să le spui să îşi vadă fiecare de viaţa lui.
Ce simplu ar fi! Doar că în general avem un talent deosebit să complicăm viaţa! O să mă refer în continuare mai mult la noi, partea feminină din cuplu. De ce stăm dacă nu ne e bine? De ce sunt femei care se străduiesc din răsputeri să ţină în viaţă o relaţie aflată în moarte cerebrală de foarte mult timp?
Cel mai des mi-a fost dat sa aud răspunsuri de genul : pentru copil să aibă o familie, se poate şi mai rău că uite…., şi eu ce o să fac singură, etc….
Probabil că multe vor spune că atunci când e vorba de un copil se schimbă puţin datele problemei, că intervine binele copilului înaintea binelui personal, că uneori trebuie să renunţi la tine pentru copil. Nu îmi voi da cu părerea aici pentru că nu am copii şi îmi e imposibil să ştiu ce simte o mamă. Dar voi dori să ridic altă problemă: se gândesc oare că s-ar putea să fie un copil mult mai traumatizat pentru că e crescut într-o atmosferă de tensiune permanentă?
Mi se pare mult mai tragic că foarte multe relaţii există încă din…COMODITATE. Nu sunt fericită, dar ies în fiecare seară la restaurant, merg în concedii luxoase, nu mă bate, viaţa curge într-un ritm bine stabilit…Nu ca aş mai crede în fericirea supremă alături de un partener ….si totuşi…nu merităm mai mult de la viaţă?
Un alt lucru ce merge mână în mână cu această minunată comoditate este COMPLACEREA. O să exprim foarte simplu ideea: în loc să iau taurul de coarne, mai bine îi fac loc sa treacă pe lângă mine. Şi dacă taurul se plictiseşte să tot treacă pe lângă, se întoarce, te loveşte şi îşi vede de drumul lui?
TEAMA – ce voi face singură? Cum mă voi descurca? Am trăit toată viaţa în umbra lui, ce voi face cu atâta soare? Să fim serioase…lumea nu e compusă doar din femei puternice, ce sunt în stare să se întreţină singure, să nu depindă de nimeni. Marea majoritate este dată de femei care au intrat într-o căsnicie sau relaţie ca să poată supravieţui. Suportă violenţe, suportă umiliri, reduceri la obiecte de folosinţă în casă…doar pentru că nu ştiu unde să se ducă, nu ştiu ce să facă…. şi ce este mai tragic, societatea nu le sprijină deloc.
Fără să îmi facă plăcere recunosc că am o mare dilemă: o viaţă comodă şi lipsită de fericire este mai bună decât una plină de iubire şi mai puţin „bogată” ?????”

Eşti “femeia ideală” pentru că pur şi simplu dă estrogenul pe foc sau doar pentru că ştii că asta se aşteaptă de la tine? Ai purta un jeans, dar nu îndrăzneşti? Păi ce impresie vei face? Tu, femeia desprinsă din romanele victoriene, supusă şi fără orice iniţiativă personală ce ar călca “idealul” ăsta, chiar eşti fericită? E bună viaţa asta de .. oaie?

Dacă te simţi mai bine în haine “casual” sau fără farduri, de ce te forţezi? Dacă nu eşti gospodina perfectă de ce nu te bucuri că poate eşti o tipă cu carieră bună? De ce nu te bucuri că eşti poate bună la pat, chiar dacă nu arăţi ca o poză din Neckermann?

Pentru că societatea ţi-a măcinat orice tendinţă de independenţă şi te-a învăţat că rolul tău este să dai cu mopul prin casă şi să renunţi la orice dezvoltare personală, că doar nu ai nevoie de aşa ceva. La ce să ai un doctorat, când tot la schimbat scutece răhăţite ajungi?

“Femeia ideală” pentru societate eşti tu. Simţi că eşti tu însăţi? Că eşti împlinită? Atunci, te felicit. Eşti unul dintre puţinele exemple de om care chiar ştie ce doreşte de la viaţă şi uite că ţi-ai atins scopul.

Nu eşti în “pielea” ta? Ai creier de cercetător şi îl macini cu “Sclava Isaura”? Urăşti tocurile cu pasiune, dar îţi maltratezi picioarele pentru că “aşa trebuie”? De ce? Crezi că femeile “nonconformiste” mor de singurătate? Că nu au bărbaţi care să le iubească sau o viaţă împlinită? Că unghiile scurte şi pantalonii de pe ele vor ucide orice feminitate?

Avantajul lor este că au încetat să îşi conducă viaţa după ce consideră societatea că e “normal”. O societate mereu în schimbare, dar încă destul de strictă când e vorba de femei. Asemenea femei şi-au păstrat calităţile pe care le consideră importante şi în rest au luat ele însele decizii.

Unele sunt casnice poate, pentru că familia a fost importantă pentru ele, altele ţin în picioare afaceri de succes şi au cariere la fel de bune ca un bărbat. Unele încă dau poate shutdow greşit în Windows în timp ce altele sunt programatori de succes sau ingineri capabili. Unele încă sunt experte în “ţoale” şi sunt pasionate de modă, altele îmbracă dimineaţa ce se nimereşte.

Important este să ştii tu ce doreşti de la viaţă. Nu e nimic greşit în a fi o “barbie girl”, atât timp cât simţi tu că aşa e bine. La fel cum nu te va împuşca nimeni că iar ai ars macaroanele sau că ai unghiile tăiate scurt. Pentru că tu ştii care îţi sunt calităţile şi CE TE FACE FEMEIE.

Nu fi o oaie nefericită, luând de bun tot ce susţine societatea. Sau luându-te orbeşte după “turmă”. Eşti frumoasă şi seducătoare în momentul în care ştii să îţi pui în valoare calităţile, nu când eşti pierdută în spaţiu pentru că rolul pe care ţi l-ai asumat nu ţi se potriveşte.