Am cunoscut oameni implicati in relatii ciudate, as putea spune.

Am o prietena ce are o relatie care dureaza de vreo 8 ani. Nu mai stiu in ce imprejurari s-au cunoscut, oricum asta cred ca nu are importanta. Conteaza ca s-au indragostit unul de celalalt si ca au ramas impreuna. 8 ani.

Ea era genul de femeie rebela, impulsiva, care nu chibzuia prea mult atunci cand avea de luat o decizie. Spunea ce avea de spus fara cele mai mici retineri. Desi unii o considerau brutala, lipsita de diplomatie, ea era sincera. Pentru ca fusese invatata de mica sa spuna adevarul si mai ales ceea ce gandeste.

El, genul de om retinut, sobru, care masura fiecare cuvant si urmarea fiecare gest. Exact opusul ei.

La inceput totul era perfect, deabia incepeau sa se cunoasca, sa se descopere, sa se acomodeze unul cu celalalt. Petreceau destul de mult timp impreuna, dorind sa fie cat mai mult timp unul in compania celuilalt.

Timpul s-a scurs si odata cu decizia de a locui impreuna, au aparut si problemele.

Ei ii placea sa se plimbe, lui sa stea in casa si sa se uite la televizor.

Ea voia cafeua dulce, el amara. Pe el il deranja ca dimineata tinea baia prea mult ocupata, ei i se parea firesc sa se aranjeze si sa fie frumoasa.

El era gelos. Aici am vrut sa ajung. La gelozie. Gelozia de multe ori distruge relatii, macina suflete si poate aduce omul la disperare.

Daca iubesti e normal sa fii gelos, dar cu masura. Daca ajungi sa il terorizezi pe cel de langa tine, desi nu ai motive, e grav.

Imi povestea ca se enerveaza atat de usor, incat orice ea ar incerca sa spuna, in opinia lui, e gresit.

Si ca femeia trebuie sa asculte de barbat, nu sa ii nesocoteasca cuvantul. Si uite asa , dintr-o femeie libera si directa a transformat-o intr-una tacuta si supusa. A ripostat de multe ori, a incercat sa-l faca sa inteleaga unde si cum greseste, dar fara niciun rezultat. S-au despartit de cateva ori, dar pentru ca il iubea, au ajuns sa fie din nou impreuna, dar de data asta la distanta. Ea a ales sa plece cu familia in Spania, el a ramas in Ro.

Pastreaza legatura aproape zilnic, se intalnesc o data la cateva luni, dar eu cred ca relatia lor e aproape moarta.

Iar eu nu pot sa nu ma intreb de ce exista barbati care considera ca li se cuvine totul, ca femeia este un obiect pe care il manevrezi cum vrei si cand vrei.

Oameni buni, suntem oameni, avem sentimente, simtim, dorim, tanjim, nu suntem proprietatea nimanui, ci doar partenere de viata ce au dreptul la opinie, au dreptul sa spuna ce gandesc fara sa ajunga sa le fie teama.

Voi ce parere aveti despre barbatii ce incearca sa schimbe femeile si sa le modeleze dupa bunul lor plac?

Eu sunt genul de om care nu prea spune ce-l apasa. Prefer sa imi duc singura dilemele, pentru ca stiu ca, pana la urma, tot eu sunt singura persoana care stie ce e mai bine pentru mine. Multi spun ca nu e bine, ca pentru asta sunt facuti prietenii, pentru aia am familie, ca sa spun ce ma doare. Eu spun ca toti avem probleme si mi se pare o chestie de egoism exagerat cand ceri cuiva sa te asculte si sa lase la o parte problemele lui.

De cand ma stiu am fost prietena care asculta. Iubita care sprijina. Sora care apara. Au fost situatii in care am cerut un umar de sprijin, insa toti cei carora le-am cerut asta au avut tendinta de a-mi judeca actiunile.

Imi vine in minte acum un moment de acum cativa ani buni, in care, stand de vorba cu una dintre cele mai bune prietene (pe atunci) si povestindu-i despre traumele mele sentimentale, ea mi-a spus: “Nu ma mai lua cu chestiile astea de sentimente, ca tu simti ca e cel mai potrivit pentru tine, ca tu vezi ca in intimitate e altfel, bla bla, ca nu ma intereseaza. Vezi ca azi e asa si maine altfel, ce dracu’ mai tot vrei? Ia-te si te du.” N-am mai indraznit sa mai vorbesc cu ea a doua oara si am facut exact ceea ce am crezut eu ca era mai bine pentru mine. S-a dovedit, intr-un final, ca am luat decizia corecta, iar ea si-a cerut scuze. A fost insa, inutil, ceva se rupsese, iar acum abia daca mai vorbim o data pe an.

Prietenii mei, in ciuda faptului ca ma iubesc foarte tare, au tendinta de a-mi impune sistemul lor de gandire, conceptia lor despre bine si rau. Si, ca noi toti de altfel, compara situatiile mele cu altele in care ei sau alti apropiati de-ai lor au fost/sunt implicati. Asta e singura chestie care ma umple de furie, am senzatia ca nu au incredere in mine si in felul meu de a gandi lucrurile. Stiu ca incearca sa ma previna sau sa-mi arate ca nu chiar totul se poate sfarsi asa cum am prevazut, insa eu am nevoie de sprijin si incredere in capacitatile mele de a reactiona in anumite situatii.

Imi iubesc prietenii si imi doresc sa vorbesc cu ei. Insa, de cele mai multe ori, nu-mi doresc ca ei sa-si impuna punctul de vedere, ci doar sa ma asculte, fara sa ma judece. Cer prea mult?

Tind sa ating acest subiect din prisma proprie, e normal, nu stiu sa fiu jurnalist obiectiv. Nu vreau sa fac din ceea ce scriu aici o chestie impersonala, nu vreau sa dau sfaturi bune de aplicat. Doar incerc sa-mi expun parerea si poate, in felul asta, o sa ajut ambele tabere sa inteleaga mai bine chestiunea.

Eu una sunt de parere ca acest fel de manifestare in asternut este nelalocul lui, ca unele chestii trebuie sa ramana doar pentru cei care sunt foarte insetati de cunoastere. Faptul ca nu ma simt confortabil doar gandindu-ma la asta este cel mai bun motiv pentru a refuza contactul in felul asta. Am avut o pseudo-experienta de acest fel si durerea pe care am simtit-o este mult prea mare si mult prea vie (inca), iar mie mi se pare ca a face dragoste implica relaxare si confort. Si a face sex inseamna, in mare, acelasi  lucru. Deci nu.

Pe de alta parte, sunt multe momente in care partenerul isi doreste. Nu pune presiune, nu face din asta un capat de tara, dar il simti. Intelege reticenta, dar iti dai seama ca, pentru el, asta ar fi cadoul suprem pe care ai putea sa i-l faci. Nu sunt femeia care sa faca chestii doar de dragul lui, insa cateodata compromisul e de dorit si acum ma refer la tot ceea ce implica o relatie. Si tu, ca femeie, incepi sa il asculti cand iti vorbeste despre asta, totusi inca incrancenata in ideea ta ca n-o sa se intample niciodata. Daca va stii cum sa iti explice si ce sa iti arate, vei face o incercare, poate doua, poate trei. Si poate ca o sa-ti placa, poate nu. Dar e compromisul la care ai ajuns, pentru a nu simti raceala din partea lui.

Sunt femei care fac asta din placere. Am auzit variantele unor femei care spun ca da, e ceva dureros, insa placerea simtita e mult peste sexul normal, ca sa zic asa. Am vorbit si cu femei care spun ca e crunt, dar fac asta din cand in cand doar ca sa-i multumeasca pe ei. Gresit, doamnelor, daca ei nu-si dau seama ca pentru voi nu e placut, atunci dati-le sutul…

Recunosc, sunt destul de paranoica in privinta subiectului. Poate pentru ca, medical vorbind, e periculos: n-as vrea sa ajung la o anumita varsta si sa nu mai am controlul asupra muschilor respectivi. Plus ca, daca vine vorba de boli, ala e locul prin care se transmit cel mai usor. Deh, la varsta mea le analizezi pe toate mai mult…

Nu am o concluzie clara. Nu neg faptul ca, la un moment dat, as putea sa-mi doresc si experienta asta. Insa sustin cu tarie ca asta depinde doar de el, de felul in care stie si poate sa ma relaxeze si sa ma faca sa ma simt confortabil. Si nu, n-o sa fac asta doar de compromis, pentru ca, in cazul asta special, compromisul n-ar trebui sa existe…

Plimbandu-ma eu prin tara zilele astea, am avut timp sa ma gandesc la tot felul de chestii si imi parea rau ca nu aveam un laptop pe bord, sa mai si scriu ceva in timp ce conduc. Pentru ca, la un moment dat, ma lovise asa o chestie feminista, de ma intrebam de ce naiba pe mine nu ma lasa nimeni sa-mi platesc consumatia pe unde merg, nici macar atunci cand ma autoinvit.

Delegatia mea de 5 zile a avut ca rezultat 0 (zero) facturi pentru protocol, ceea ce nu e rau, ar zice unii, dar eu stau acum si ma gandesc daca in locul meu ar fi fost un barbat, rezultatul ar fi fost acelasi? Acum sa nu inteleaga cineva ca ma plang de chestia asta, insa era doar o concluzie bazata pe cele intamplate…

Ceea ce ma duce cu gandul la altele, la felul in care noi, femeile care detinem un post de conducere, suntem tratate de catre barbatii care ocupa pozitii similare in companiile cu care lucram. De cate ori intru intr-un birou, la o intalnire stabilita anterior la telefon, omul din fata mea are un fel de blocaj. In primul rand ca nu se asteapta la cineva atat de tanara (desi nu mai sunt chiar la prima tinerete); apoi pentru ca nu se asteapta la o femeie careia o rochie sta destul de bine pe ea. Ca sa nu zic altfel. Si de aici, incepe partea ciudata: in primele 5 minute, nu ma ia nimeni in serios si asta se vede pe fata interlocutorului. Mai degraba m-ar scoate la un vin decat sa discute cu mine despre preturi, discounturi si termene de plata.

Nu o data mi s-a intamplat sa aud de la cei din jurul meu (bineinteles, cei care nu ma cunosc foarte bine) ca am ajuns de fiecare data pe un post de conducere ori pentru ca m-am culcat cu patronul, ori pentru ca urma s-o fac. Si asta din cauza ca oamenii, in general, nu pot accepta ca o femeie care arata bine e capabila sa gandeasca. Probabil ca vina nu e in totalitate a lor, prea mult s-au obisnuit sa vada in jurul lor femei care nu sunt in stare sa faca ceva singure, fara sustinerea unui barbat.

Eu zic ca se poate. E greu, ai de luptat cu o gramada de prejudecati, trebuie sa treci de o gramada de bariere, trebuie sa demonstrezi ca poti si ca nu esti degeaba acolo. Trebuie sa accepti o remarca mai directa despre infatisarea ta, fara sa ai impulsul de a-i trage o palma respectivului si sa ai atitudinea aia rece care sa nu lase loc de interpretari, fara ca totusi sa pari scortoasa. Ca femeie, ai mult mai mult de tras pentru a semna un contract, desi impresia generala e exact invers.

Cateodata ma simt frustrata. Din cauza oamenilor care au impresia ca mi-a fost usor sa ajung aici; ca daca am ajuns aici, am facut-o numai pentru ca m-a sustinut cineva. Am o veste: tot ce am facut, am facut singura, cu munca mea, cu noptile mele nedormite, cu ambitia mea. Am invatat din miile de greseli facute si m-am motivat singura sa merg mai departe. Mi-am distrus sanatatea pentru ca nimeni altcineva in afara de mine nu putea sa ma impinga sa merg mai sus. Si asta se numeste supravietuire imbinata cu dorinta de a-mi pastra integritatea ca om.

Iar barbatilor care cred ca mi-am croit drum in viata folosindu-mi picioarele lungi, doar un lucru am sa le spun: fuck off.

Tocmai ce l-ai cunoscut. Nu-ti arata inca fata de obsedata, ia-l incet, ca altfel se prinde la cat ii ceasul si fuge. Explica-i cat esti tu de relaxata, abtine-te din comentarii cand mai primeste mesaje in timp ce e cu tine la masa. Eventual, poti sa iei maxim o mina de catel care a stat in ploaie doua zile si sa te tangui, ceva de genul: “iubiiiiii, dar tu nu-mi mai povestesti nimiiic?”

Sunteti impreuna de cateva saptamani. Deja e timpul sa iei atitudine. Iesire cu baietii? Offf….si tu iar ramai singura? Poate ca si tu puteai sa iesi cu fetele, dar le-ai refuzat pentru ca ai crezut ca o sa va petreceti seara impreuna. A, pai daca vrea el neaparat sa mearga… Supara-te si spune-i ca “n-ai nimic” cand te intreaba ce s-a intamplat. Tine-o cu “nimicul” asta pana cand se pregateste sa iasa pe usa. Asta e momentul in care tu trebuie sa izbucnesti intr-un plans isteric, in care neaparat sa-i spui ca daca iese pe usa aia, a plecat definitiv. Fa o drama, ce naiba, ai puterea sa faci asta. Gata, nu mai pleaca, sta sa te impace.

Deja locuiti impreuna. Numai bun momentul pentru a pune piciorul in prag. Ii iei telefonul si incepi sa-l intrebi despre fiecare nume de femeie pe care il vezi acolo. Cine e, de unde o stie, cand a cunoscut-o si de cate ori i-a tras-o. Dupa al saselea nume, o sa se enerveze atat de rau, incat o sa le stearga pe toate. Ca o sa le introduca la loc sub nume de barbati, asta e deja alta poveste.
Iesirile in oras trebuie sa fie intr-o alta forma acum. Daca intoarce capul dupa alta femeie, faci scandalul cat casa: ori se uita numai la tine sau in paharul cu bere, ori daca nu – acasa si nu mai pupa iesiri cam 2000 de ani de aici inainte. Plus ca acum, poti sa-l si ameninti: fara sex timp de doua saptamani, ca tu nu poti sa-l lasi sa te atinga dupa ce si-a murdarit privirea cu fundul aleia dupa care se uita.

Aveti planuri de viitor. Gata, deja e al tau, s-a instalat confortabil intre talpa si toc, acolo unde ii e locul. Sta el putin cam chinuit, dar asta e, sa se obisnuiasca. Telefoanele de control trebuie sa fie date din jumatate in jumatate de ora, sa stii in orice moment ce face, cu cine, unde si pana cand. Acasa nu trebuie sa mai aiba liniste, intreaba-l la intervale regulate de timp daca te mai iubeste, daca da, cat de tare si daca ezita macar o secunda, fa-i o scena de aia sa te tina minte cel putin doua luni de zile, sa se invete sa fie mai rapid data viitoare.

E satul, vrea sa va despartiti. Acum trebuie sa iti pui in functiune absolut toate talentele de actrita. Plangi, implora, taraste-te in genunchi, spune-i ca te schimbi si ca o sa aiba parte de libertatea pe care si-o doreste, ca-l lasi sa latre si altfel, nu numai de sub masa…fii inventiva, stiu ca poti sa-l intorci din drum. Aplica tactica de invaluire pe care ai aplicat-o cand v-ati cunoascut. O sa mai tina o vreme.

La un moment dat, te paraseste. Nu mai e cale de intoarcere si iti dai seama de asta. Pentru a continua in stilul tau inconfundabil, fa asa. O sa faca o cruce mare ca s-a scapat, dar tu persevereaza, iar cu urmatorul trebuie sa faci exact la fel. Fii tare, ce naiba….

LE: acest post este un pamflet si trebuie citit ca atare. Aveam mai multe de zis la later editul asta, dar mi s-a luat. Se pare ca sunt, totusi prea subtila pentru unii…

“Mă uit în jurul meu şi implicit la mine. Fără să vreau mă întreb: oare ce mai înseamnă relaţie normală, cuplu, familie? De ce stau cuplurile împreună şi ce îi face sa insiste să stea împreună când e vizibil cu ochiul liber că….nu funcţionează?
Daca mă uit foarte aproape în preajma mea cred că din 20 de cupluri pe care le cunosc mai apropiat exista unul sau doua care duc împreună o viaţă de bun simţ, cu bune şi rele, cu certuri casnice obişnuite. Restul… Sunt acele cupluri la care primul instinct sau primul lucru ce îţi vine în minte e să le spui să îşi vadă fiecare de viaţa lui.
Ce simplu ar fi! Doar că în general avem un talent deosebit să complicăm viaţa! O să mă refer în continuare mai mult la noi, partea feminină din cuplu. De ce stăm dacă nu ne e bine? De ce sunt femei care se străduiesc din răsputeri să ţină în viaţă o relaţie aflată în moarte cerebrală de foarte mult timp?
Cel mai des mi-a fost dat sa aud răspunsuri de genul : pentru copil să aibă o familie, se poate şi mai rău că uite…., şi eu ce o să fac singură, etc….
Probabil că multe vor spune că atunci când e vorba de un copil se schimbă puţin datele problemei, că intervine binele copilului înaintea binelui personal, că uneori trebuie să renunţi la tine pentru copil. Nu îmi voi da cu părerea aici pentru că nu am copii şi îmi e imposibil să ştiu ce simte o mamă. Dar voi dori să ridic altă problemă: se gândesc oare că s-ar putea să fie un copil mult mai traumatizat pentru că e crescut într-o atmosferă de tensiune permanentă?
Mi se pare mult mai tragic că foarte multe relaţii există încă din…COMODITATE. Nu sunt fericită, dar ies în fiecare seară la restaurant, merg în concedii luxoase, nu mă bate, viaţa curge într-un ritm bine stabilit…Nu ca aş mai crede în fericirea supremă alături de un partener ….si totuşi…nu merităm mai mult de la viaţă?
Un alt lucru ce merge mână în mână cu această minunată comoditate este COMPLACEREA. O să exprim foarte simplu ideea: în loc să iau taurul de coarne, mai bine îi fac loc sa treacă pe lângă mine. Şi dacă taurul se plictiseşte să tot treacă pe lângă, se întoarce, te loveşte şi îşi vede de drumul lui?
TEAMA – ce voi face singură? Cum mă voi descurca? Am trăit toată viaţa în umbra lui, ce voi face cu atâta soare? Să fim serioase…lumea nu e compusă doar din femei puternice, ce sunt în stare să se întreţină singure, să nu depindă de nimeni. Marea majoritate este dată de femei care au intrat într-o căsnicie sau relaţie ca să poată supravieţui. Suportă violenţe, suportă umiliri, reduceri la obiecte de folosinţă în casă…doar pentru că nu ştiu unde să se ducă, nu ştiu ce să facă…. şi ce este mai tragic, societatea nu le sprijină deloc.
Fără să îmi facă plăcere recunosc că am o mare dilemă: o viaţă comodă şi lipsită de fericire este mai bună decât una plină de iubire şi mai puţin „bogată” ?????”

Vorbeam acum ceva vreme cu doua prietene despre cat de bine sau rau este sa ai un iubit care e cumva peste medie, ca marime. Nici noi n-avem habar, de fapt, ce inseamna mare, mica, medie sau exagerata. Doar ne imaginam. Si una dintre cele doua cu care povesteam, ne spune ca odata, fiind aproape de a intra in pat cu un domn, i-a vazut…jucaria. Moment in care s-a imbracat, si-a cerut scuze si a zis, citez, “eu nu las chestia aia sa intre in mine”. Evident ca domnul a fost dezamagit, el fiind foarte mandru de podoaba dansului si neintelegand de unde atata suparare.

Dupa parerea mea, sexul este gresit perceput ca fiind miscarea aia de “du-te vino”, in care marimea lui se conecteaza intre picioarele ei. Pentru ca noi, femeile, avem nevoie de comunicarea la nivel mental, ca sa fim total satisfacute de ceea ce se intampla. Plus ca, nici nu avem nevoie de orgasm ca sa ne simtim extraordinar de bine. Da, e clar ca daca vine si ala, e perfect, dar daca nu, nu-i nici o suparare.

Mie una imi plac momentele de dinainte de “conectare”. Preludiu, daca vreti sa-i ziceti asa, desi nu ma refer la atingeri neaparat. Imi place sa vorbesc despre ce as vrea sa se intample, sa-i vad mirarea din ochi cand sunt foarte sincera, sa incerc sa aflu ce-i place si asa mai departe. Imi place pasiunea si pe asta n-o poti obtine de la marime, ci de la comunicarea cu celalalt. Imi place barbatul care se foloseste de tot ce are pentru a se bucura de zambetul de dupa.

Iar daca preludiul ala nu e facut cum trebuie, mai exista si o parte dureroasa, care e extrem de neplacuta si atunci chiar ca e importanta marimea: cu cat mai mare, cu atat mai nasol…

E greu de mentinut un echilibru in relatie. Sa oferi foarte mult, sa fii deschis sa primesti si, totodata, sa iti pastrezi independenta. Sa faci compromisuri fara sa te depersonalizezi, sa oferi incredere fara limite. Sa nu te apuce paranoia cand esti indragostit si sa ramai in permanenta cu capul pe umeri, chiar daca te lasi dus de val.

Zilele astea am avut diverse conversatii cu barbati care au (sau au avut) ca jumatati niste femei care vroiau sa le controleze fiecare miscare. Femei care si-au creat un obicei stupid din a verifica telefoane, e-mailuri, de a urmari priviri si gesturi aruncate de el in prezenta altor femei. Si nu pot sa inteleg ce demon le bantuie pe aceste femei de au ajuns sa fie atat de dependente de barbatul de langa ele.

Eu am avut o relatie minunata din punctul asta de vedere. Ne iubeam si credeam unul in celalalt, drept urmare, serile petrecute separat faceau parte din cotidianul nostru. Si abia asteptam sa ne intalnim dimineata la cafea, sa ne povestim ce-am facut si cu cine, sa radem unul de altul, daca vreunul dintre noi se intamplase sa amestece o seara cu prietenii si cu ceva alcool. Niciodata, dar niciodata, nu ne-am pus problema ca unul dintre noi s-ar putea sa fi fost cu altcineva, mai intim. Daca el a facut asta, m-a iubit suficient incat sa ma tina deoparte si nu-mi arate vreodata ca l-as fi plictisit sau ca s-ar fi indepartat de mine.

Acum, probabil, va intrebati cum de s-a rupt relatia perfecta. Pot sa spun doar atat: nu s-a rupt pentru ca nu mai exista iubire, s-a rupt pentru ca unul dintre noi a facut cateva greseli, greseli care ar fi putut evitate daca n-ar fi existat orgolii. Iar celalalt n-a putut sta cu greselile alea atarnand de relatie ca un intreg camion plin cu plumb.

Dar ma felicit pe mine ca nu am demoni in ceea ce priveste barbatul de langa mine. Fiind invatata cu un barbat care stia sa-mi aprecieze independenta, am invatat sa o ofer, la randul meu. Sa-l fac pe el sa simta ca vrea sa ma vada, sa fie langa mine, sa ma doreasca… As minti daca as spune ca nu-mi pun intrebari niciodata, atunci cand iti pasa de cineva e imposibil sa nu te apuce o mini-paranoia, atat cat sa stii ca el e in gandul tau intotdeauna. Dar, intotdeauna si fara exceptie, gelozia te seaca de energie, iti da cosmaruri si te face sa-ti pierzi ratiunea.

Cu alte cuvinte, uiti sa traiesti si ajungi sa faci din paranoia ta un mod de viata. Sa nu mai vorbim de faptul ca nebunia asta te face sa ii pierzi pe toti din jurul tau: pe prietenele tale nu le mai cauti, de frica sa nu cumva sa fie el tentat, prietenii lui sunt dati la o parte imediat, ca sa nu aiba iesiri cu baietii in care el sa aiba ocazia sa te insele, cuplurile sunt evitate pentru ca si acolo exista o prezenta feminina…

Dragele mele, rezolvati-va complexele, n-o sa ajungeti decat sa suferiti tot voi. Pentru ca, pana la urma, ei se satura sa traiasca cu Gestapo-ul in apropiere. O relatie inseamna risc, afectiv in primul rand. Si daca nu risti, nu castigi niciodata. Iar problema vazuta din punctul lui de vedere, se afla aici.