Aici vorbim strict despre relatiile ce sunt la inceput, oamenii ce abia se descopera, partenerii ce invata sa se acomodeze cu cel/cea de langa ei. Eu la capitolul asta sunt mai retinuta, nu imi place sa vorbesc prea mult despre mine. Dar asta nu inseamna ca tin totul sub cheie, si ca fac din trecutul meu un mister.

Ma destainui, dar pe parcurs. Nu pot sporovai intr-una si sa-l impovarez pe cel de langa mine cu informatii ce nu-i folosesc la nimic.

Pentru unii, povestirea anumitor intamplari din trecut e foarte importanta. Vor sa stie totul de la inceput, ca sa nu aiba surprize la un moment dat. Totusi, daca inca nu il cunosti in intregime pe cel de langa tine, destainuirea prea multor fapte nu te impinge sa il judeci pe cel ce ti se confeseaza, desi n-ai avea dreptul?

In felul asta nu se poate distruge ceea ce este pe punctul de a incepe?

Pentru altii, relatarile trecutului nu au nicio relevanta. Cu cat stiu mai putine, cu atat sunt mai linistiti. Pentru ca merg pe ideea ca ceea ce nu stii nu te poate rani. Dar daca la un moment dat aflii un detaliu care te-ar putea deranja si incepi sa faci reprosuri ca persoana iubita s-a ascuns de tine?

Si uite asa, oricum ai da-o, tot nu e bine.

Sunt anumite lucruri, intamplari, amintiri, ce trebuie sa ramana pentru noi. Sunt ale noastre si nu trebuiesc date nimanui. Daca spui tot despre tine, risti sa te trezesti ca cel de langa tine s-a plictisit, ca nu mai are ce descoperi la tine din moment ce tu i-ai spus totul..

Mie mi-a placut sa fiu sincera…ceea ce am considerat ca este necesar sa stie, a stiut.

De la inceput.

Voi cum procedati? Stiti cand sa taceti?

De cand ma stiu am fost de parere ca trebuie sa pastrezi o relatie civilizata cu cei cu care, la un moment dat in viata, ai facut ceva schimb de fluide. Iar cu cei cu care ai impartit niste momente din viata, mai bune sau mai rele, cu atat mai mult. Insa n-as putea sa spun exact ce inseamna, ca definitie, o “relatie civilizata”. Pentru mine a insemnat intotdeauna ceva de genul: am lasat loc de “buna, ce mai faci”, spus intr-o conversatie telefonica de ziua de nastere, sau la o cafea, o data pe an.

Sunt altii care inteleg asta cu totul diferit. “Ramanem prieteni” inseamna o conversatie de cateva minute bune cel putin o data pe saptamana, relationari pe messenger, alergat la el/ea de fiecare data cand exista o problema si asa mai departe. Pai daca tot va intelegeti atat de bine, de ce v-ati mai despartit? Parerea mea e ca prin acest gen de relatie, se incearca detinerea controlului asupra persoanei cu care, poate, la un moment dat, te-ai vazut intr-o relatie pe viata, sau, cel putin, de lunga durata.

In general, pastrarea acestui tip de relatie vine la initiativa femeilor, mai ales din partea celor care pun punct unei relatii amoroase. Si asta pentru ca sentimentul de vina este destul de apasator, iar noi, fiinte bune si dragalase, incheiem cu eternul: “dar vreau sa ramanem prieteni!”. Cunosc situatia, am spus si eu cuvintele astea de cateva ori deoarece mi se parea ca ma fac sa ma simt mai putin vinovata ca pun punct, desi el inca ma iubeste. si da, imi placea sa ma simt iubita, in continuare, chiar daca nu impartaseam acelasi sentiment. Era bine sa ma gandesc ca, orice as face, exista un om, undeva, care m-ar primi inapoi oricand si nu trebuia sa pierd legatura cu el.

Evident, cand faceam asta nu ma gandeam ca as putea face foarte mult rau unor oameni pe care nici macar nu-i cunosc. Unor alte femei, de exemplu, care, daca eu n-as fi fost prin preajma, ar fi avut sansa sa-mi faca “prietenul” fericit. Caci, da, in momentul in care el accepta acest tip de prietenie, gandul lui ascuns este ca ea sa vada ce om adevarat, loial si bun poate fi si sa-si reconsidere decizia de despartire.

Nu mi-am dat seama de asta pana cand n-am fost pusa in situatia de a dori sa fiu iubita unui barbat care avea o relatie de genul “doar prieteni” cu fosta logodnica. Nasol moment, pentru ca el era convins de prietenia ei sincera si, in secret, spera la o resuscitare a relatiei lor. Bineinteles ca mie mi-a trebuit o gramada de vreme sa-i explic ca normal ar fi ca eu sa fiu cea cu care vorbeste despre problemele care-l apasa si ca pot fi demna atat de prietenia, cat si de iubirea lui.

Eu nu mai vreau sa fiu prietena cu fostii, nu inteleg rostul. Dupa cum am spus, ne sunam de zilele de nastere (daca ni le amintim) sau ne mai spunem “Sarbatori fericite” cand e cazul, dar mai mult nu. De ce sa stiu ca isi doreste sa reia alte legaturi, de ce sa-i cunosc problemele cu actuala iubita, de ce sa mi-l imaginez in pat cu alta? Nu, mersi, sa-si vada fiecare de ale lui…

Una din dilemele mele era (si cred ca este in continuare), cum inveti sa faci din nou compromisuri intr-o relatie, in conditiile in care increderea intr-un eventual partener e exclusa din start. Cum te mobilizezi sa dai o sansa unui om in care oricum nu crezi, oricat de mult ti-ar demonstra ca merita?

De cand ma stiu, singura temere pe care o am e teama de ridicol. Si desi sunt multe momente in care imi doresc sa exprim ceea ce simt, gandul ca as putea fi penibila in a-mi arata sentimentele ma opreste si ma face la fel de glaciara ca aisbergul care a lovit Titanicul. Probabil si efectul e asemanator. De aceea, compromisul n-a fost niciodata o solutie pentru mine (desi asta nu inseamna ca n-am facut o gramada pana acum), pentru ca asta insemna, invariabil, acceptarea si daruirea sentimentelor pe care le port.

La inceputul relatiei mele cu fostul meu sot am realizat ca, fara acele compromisuri de care vorbea toata lumea, n-as putea sa il fac sa se rupa de vechile dezamagiri si sa isi faca planuri alaturi de mine. Asa ca am inceput prin a-i fi confidenta: ii ascultam temerile, incercam sa-i inteleg dezamagirile si luptam zilnic cu teama ca, daca n-as mai fi langa el sa-l tin de mana, l-as putea pierde. Toate astea au durat un an de zile, un an in care aveam senzatia ca am o obsesie pentru el, ca nu se numeste iubire ceea ce simt. Ma simteam dominata de dorintele lui, iar ceea ce aveam eu nevoie nu conta de nici un fel si ma consumam extrem de mult, atat fizic cat si emotional.

Dupa un an de incercari, am spus stop. Nu mai vroiam compromisuri, nu mai simteam ca mai pot sa lupt pentru ceea ce eu credeam din tot sufletul ca e barbatul vietii mele. Si ala a fost momentul in care el si-a dat seama ca ma iubeste si ma vrea in viata lui.

No, partea nasoala abia acum incepe. Faptul ca mi-am petrecut un an de zile facand compromisuri, m-a facut sa nu mai am rabdare de nici un fel. Taxam orice greseala, il fortam, practic, sa faca aceleasi compromisuri pe care le facusem si eu. Nu mai acceptam nici cea mai mica eroare de comportament, il vroiam barbatul perfect, iar asta l-a determinat pe el sa se indeparteze si sa faca greseala dupa greseala, pana cand acestea au fost mult prea mari ca sa mai poata fi reparate. Normal, s-a produs o fisura atat de mare incat, la un moment dat, nu s-a mai putut face nimic.

Asadar, cat e de bine sa faci compromisuri? Stiu, o sa spuneti ca ambii trebuie sa faca, dar cine e in masura sa cuantifice cate compromisuri a facut unul si cate a facut celalalt? Pentru ca in mintea ficaruia dintre noi, compromisul nostru valoreaza infinit mai mult decat al celuilalt. Si atunci? Ce-i facut?

Se spune (de fapt s-a demonstrat, chiar) ca o despartire este asemenea unui sevraj, indiferent de cine a fost initiata. Pentru ca readaptarea la viata de unul singur cere timp, iar procesele chimice care au loc in corpul nostru in aceasta perioada sunt identice cu cele din momentul sevrajului. Daca mai pui si faptul ca multi au insomnii sau stari de agitatie si apeleaza la elemente ajutatoare (xanax, diazepam), iata, avem o dezintoxicare in toata regula.

Cand m-am despartit de primul meu prieten (eram in clasa a noua, la petrecerea de revelion – cat de cruda am putut sa fiu, ca m-am despartit de el exact la miezul noptii), am plans doua zile si nici in zi de azi nu pot sa pricep de ce. Imi lipseau plimbarile prin parc, povestile de pe banca noastra, muzica pe care o ascultam, dar el ma enerva cumplit, ca doar nu am rupt-o de nebuna si de dragul dramei. Desi n-am fost impreuna decat pentru cateva luni, imi era greu sa renunt la gandul ca el nu va mai fi prezent in viata mea. Evident, mi-am revenit extrem de repede.

Prima teama cumplita am simtit-o cand m-am despartit de prietenul pe care il aveam de cand am terminat liceul. Aveam 19 ani si ceva si il iubeam ca o nebuna, desi, in timp, imi dadusem seama ca unele defecte ale lui nu sunt de netrecut pentru mine. Ma gandeam la despartire, dar nu puteam sa fac nici un pas, pentru ca, bun, rau, cum era, era al meu si ma simteam minunat cand ma lua in brate. Iar gandul la o eventuala despartire imi facea rau si greata, pur si simplu nu puteam sa concep ca as putea sa nu-l mai vad langa mine. Pana la urma, cu toata teama mea, am facut-o, ne-am despartit si ne-am continuat viata. Azi ma felicit pentru alegerea facuta, insa atunci simteam ca viata nu mai are sens. Deh, ale tineretii valuri.

Ca o mica paranteza, eu aveam o prietenie foarte stransa cu cumnata lui, cu 10 ani mai mare decat mine. Dupa ce m-am despartit de el, normal, ma mai intalneam cu ea si imi spunea atunci ca va veni o vreme cand o sa rad de toate astea, iar eu nu puteam sa concep asa ceva. Aveam impresia ca voi suferi pe viata. Normal ca a avut dreptate si cand a spus ca va veni o vreme cand ma voi bucura ca am pus capat la timp. Abia cu ceva timp in urma am inteles-o cu adevarat.

Momentul in care am decis sa ma despart de fostul meu sot aproape mi-a provocat o isterie. Ceea ce simteam era atat de puternic incat imi spuneam ca nu ma voi mai putea ridica niciodata. Am incercat sa imi anesteziez sentimentele inecandu-le in vodca si suc de portocale rosii. Ma simteam devastata si nu puteam face fata altfel avalansei de temeri. Ma gandeam intr-una cum o sa arate viata mea care, timp de 7 ani, aratase aproape la fel in fiecare zi. Nu mai aveam repere, stabilitate, nu mai gaseam constante. La cateva luni dupa despartire m-am refugiat intr-o relatie pe care n-am putut s-o apreciez in momentul ala. Am ranit, am fost rece, impersonala, iar cand mi-am dat seama ca as fi putut avea cea mai frumoasa relatie a vietii mele, a fost prea tarziu.

De cateva saptamani retraiesc teama. A revenit, cu forta, sa-mi arate ca e aici, ca mai poate sa-mi intunece visele, sa ma faca sa ma trezesc leoarca de transpiratie. Sa-mi arate ca inca pot iubi complet, inca o data, ultima data. Ca si acum cativa ani, m-am aruncat intr-un refugiu, total aiurea, necontrolat, fara sens. Si m-am hotarat ca io am cam terminat cu iubitul, pe viata asta.

Asa ca, anunt oficial, am hotarat ca renunt la ideea de a nu ma mai casatori niciodata. O voi face, insa doar din interes. Rece, crud, in sila.

Stie toata lumea ca eu nu sunt adepta unei relatii tete-a-tete , ca incurajez individualitatea in cuplu si ca sunt una dintre femeile care nu doreste sa depinda emotional (si nici material) de barbatul de langa ea. Numai ca, vedeti voi, lucrurile astea au tendinta sa se aplice dintr-un singur sens, nu din ambele. Pe sistemul “io am voie, da’ tu nu”, o sa va povestesc cateva situatii care mie mi-au ramas in minte, din cele cateva relatii prin care am avut norocul/ghinionul sa trec.

Eu si el intr-o relatie frumoasa, bazata pe incredere reciproca si respect, bla bla. El nemultumit ca eu am program separat, cateodata, el fiind plecat in alt oras, in conditiile in care si el, in orasul ala, are, evident, iesiri cu prietenii. Discutia se desfasoara la nivelul asta:
EL: “De ce raspunzi asa greu?”
EU: “N-am auzit telefonul, e muzica tare, sunt in cutare loc, cu oamenii aia.”
EL: “E tarziu, de ce nu mergi acasa?”
EU: “Am ajuns acum jumatate de ora, ar fi culmea sa plec.”
EL: “Mda, tu cu prietenii tai, n-ai putea sa stai acasa sa te uiti la filme”
Ce ma? Daca tu esti plecat inseamna ca eu tre sa port val de vaduva? Adica io tre sa stau acasa si sa cos cat timp tu te duci la baute cu altii (fara nici un fel de restrictie din partea mea)? Nu, mersi, next, please.

Eu si alt el, o alta relatie frumoasa bazata pe incredere bla bla. In masina, in drum spre casa unuia dintre noi. La radio incepe sa cante insipidul ala de Enrique, nu conteaza ce melodie, ca oricum toate is niste lalaieli cumplite “Iubita mea (?!?!?), uite, e melodia noastra.” Dupa ce am trecut de momentul in care mi-am varsat cola pe mine, l-am intrebat de unde si pana cand o concluzionat el ca asta e melodia noastra. El mi-a zis ca lui ii place si daca lui ii place e de musai sa-mi placa si mie. Hai, iubitule, serios? Pai daca nici atata lucru nu poti sa faci, sa ma intrebi cam ce muzica prefer, apai la ce sa ma astept la deciziile serioase pe care ar trebui sa le luam impreuna? Nu, multumesc. Next, please…

Eu si el, relatie cu incredere bla bla. Eu intreb, de amorul conversatiei: “Cu cine iesi in seara asta?” Raspuns gen “sabie-de-ninja-suparat-pe-viata”: “Da’ de cand ii treaba ta ce fac si cu cine ma intalnesc?” Mno, bine, ho, ca n-am io treaba, distractie placuta, pa. Peste cateva saptamani, discutia incepe de la el: “Unde ai fost aseara?” “In cutare loc”, spun eu, relaxata. “Bine ca io pot sa stau singur si sa astept un semn de la tine toata seara si tu te plimbi pe te miri unde.” Pai, papuselule, hotaraste-te naibii, ne intereseaza sau nu ce face unul si ce face celalalt? Sau…nu, multumesc. Next.

Si tot asa. Ca daca ii dai libertate si nu-l intrebi de sanatate nu-i bine, ca asta inseamna ca nu-ti pasa. Daca nu-i dai libertate, plange ca e “incoltit”. Daca vrei sa-ti pastrezi indepedenta, esti insensibila. Daca te atasezi de el, comenteaza ca se simte “sufocat”. Si io concluzionez asa: barbatii au nevoie de o femeie care sa ii lase in pace sa faca ce vor ei, sa coase, sa spele si sa calce in timp ce plang ca ei nu sunt acasa; sa aiba disponibilitate prelungita la sex, oriunde, oricand, oricum si sa inghita in sec cand ei “mai incearca si altceva”. Iar in cazul cuplurilor care au un copil, acesta sa fie prezentat tatalui in momentul in care odrasla pleaca la facultate.

Hai, baby, serios???

LE: Pentru ca mi s-a comunicat ca nu se intelege treaba cu tatal, copilul si facultatea, iaca, ma explic. Se stie ca taticul se simte frustrat de faptul ca un copil ingreuneaza mersul la pescuit cu baietii/iesitul la o bere/facutul de orice altceva, pe motiv ca no, mama mai vrea si ea putin ajutor (ce tupeu!). De aici dorinta lor de a sti despre ei atunci cand pleaca.

LE2: Sper ca nu mai trebuie sa explic ca aceasta concluzie mirifica este un pamflet si trebuie tratata ca atare!

De ce sunt ipocrita? Pentru ca sunt plina de sfaturi cu substanta. Consiliez oameni cu probleme (multi mi-au spus ca ar trebui sa-mi deschid cabinet, la cat stau sa tin de mana pe toata lumea) si le spun ce cred eu ca ar trebui sa faca intr-o situatie sau alta. Militez cu inflacarare despre trairea sentimentelor, despre depasirea barierelor si despre importanta binelui personal. Invat oamenii ca trebuie sa fie egoisti, sa faca tot ceea ce le sta in putiinta ca sa fie fericiti si sa se bucure de micile minuni.

Spun toate astea stiind foarte bine ca eu am pierdut o sansa la fericire nestiind sa ma bucur de ceea ce mi se intampla. Am pierdut-o intentionat, nestiind sa trec peste tot ceea ce mintea mea a cladit dupa divort: un zid contra primirii si daruirii de sentimente. Omul de care eram indragostita avea nevoie de afectiune ca de aer, iar eu nu-i dadeam decat indiferenta, in stilul meu caracteristic. Imi amintesc si acum momentul in care el, la telefon fiind, imi spunea cum isi imagina el ca ne casatorim si la nunta anuntam ca vom avea aun copil, iar reactia mea a fost: “termina cu tampeniile astea si revino cu picioarele pe pamant”. Acela a fost momentul in care l-am indepartat definitiv, in care si-a dat seama ca e mult de munca cu mine ca sa arat ceea ce simt.

Teoretic, sunt singura de patru ani. Practic, n-am fost singura niciodata, am avut cateva incercari de apropiere care au esuat lamentabil. Cea povestita inainte a durat cam un an si jumatate, cu bune si, mai ales, cu rele. Ajunsesem sa il iubesc nespus si, totusi, ma vedeam pusa in imposibilitatea de a arata ceea ce simt. Banuiesc ca n-am simtit niciodata din partea lui daruirea aia totala care m-ar fi facut sa ma “dezbrac” de temeri in fata lui.

O alta relatie, tot la distanta, a durat un an. Un an in care am simtit, am incercat sa arat (nu mi-a iesit) si, cand sentimentele devenisera tot mai puternice, am fugit. Cum am fugit? N-am vrut sa petrec Revelionul cu el. Am zis un nu atat de hotarat, incat m-am speriat si pe mine. Am hotarat sa plec la Herculane cu niste oameni necunoscuti si am plans la miezul noptii cand el m-a sunat si eu n-am raspuns.

Cea mai recenta incercare s-a sfarsit acum o saptamana, dupa vreo 8 luni, sau ceva de genul asta. A fost prima oara, dupa atata vreme cand am reusit sa trec peste o parte din zidul construit cu grija. Si nu-i nici un bai, ca mi-am luat-o de-am vazut stele verzi, asta pana cand am decis ca obsesiile si relatiile bolnave nu fac parte dintre ceea ce as alege eu pentru mine. Si fiinta rationala din mine a revenit la suprafata, mai puternica si mai dornica de a ridica bariere de netrecut.

Un psiholog ar spune ca aleg relatiile la distanta pentru ca asta imi da libertatea de a alege momentele in care sa ma vad cu respectivul si m-ar feri de eventualele momente in care ar trebui sa arat ceea ce simt. Ca o relatie la distanta e convenabila si relaxata, in care nu trebuie sa dai explicatii si in care ai momentele alea atat de necesare, in care esti doar tu cu tine. Eu spun ca fac orice, numai sa ma feresc de implicare sentimentala.

O sa spuneti ca sunt nebuna, cum pot eu sa fug de ceea ce imi place, de ceea ce ma face sa traiesc, de ceea ce imi pune zambetul pe buze. Raspunsul e simplu: traiesc dupa zicala “paza buna trece primejdia rea”. Am ajuns la o varsta la care nu-mi mai permit lovituri, pentru ca nu stiu cata putere voi mai avea sa ma adun.

Dar, dupa cum am zis, sfaturile mele sunt aur curat. Asa ca va astept, daca aveti nevoie de ele. Mie nu-mi folosesc la nimic.

Am prieteni barbati. Cu unul dintre ei sunt prietena de vreo 12 ani, i-am fost alaturi la nebunii, tristeti, cand s-o insurat, cand s-o certat cu nevasta-sa, cand s-o impacat cu ea, cand i s-o nascut copilul, cand si l-o botezat, de astea. Cand ne-am cunoscut, io aveam 18 ani si eram singura. El la fel. Mie imi placea de el mult de tot. Lui ii placea de mine, dar nu in felul  ala. La o vreme, mi-o trecut mie si l-o apucat pe el.

Si, totusi, eram prieteni. Dupa primii doi ani, cand ne-am lamurit ca noi nu vom avea niciodata o relatie de dragoste, am stat de vorba, ne-am spus ce-am avut de spus si am decis ca, totusi, daca tot ne cunoastem asa bine, am putea sa fim prieteni in continuare. Eu m-am maritat, el s-o insurat, ne petreceam timpul ca si cupluri si, in plus, aveam si noi doi momentele noastre in care stateam de vorba.

Ce concluzie am tras eu de aici: o prietenie intre un barbat si o femeie are multe momente de tensiune sexuala, pentru ca unul dintre ei are intotdeauna sperante ca, la un moment dat, forma relatiei se va schimba. Unul dintre ei intotdeauna vrea mai mult si considera ca apropierea printr-o prietenie, disponibilitatea si atentia pe care o ofera celuilalt va fi considerata drept dovada de “uite, ma, ce bun is io, nu ma vezi?”

Nu zic ca nu exista relatii de prietenie intre cele doua sexe. Doamne fereste. Ba chiar se poate lega una de lunga durata, insa numai dupa ce acele persoane au facut sex/dragoste/sau cum mama naibii ii mai zice. Povestile alea cu “nu vreau sa ne stricam prietenia” sunt pentru copii si retarzi. Asta e exact felul lui/ei de a spune ca “i’m not that into you” si asta stiu sigur pentru ca am fost si in situatia de a primi raspunsul asta si in cea in care l-am dat.

Iar prietenia de dupa sex va functiona mult si bine doar in cazul in care viitorii parteneri nu vor sti niciodata care a fost tipul de apropiere existent intre cei doi prieteni.

Da, eu am fost o norocoasa sau poate doar am stiut sa gestionez cum trebuie tensiunile din prieteniile mele cu barbati. Am doi prieteni care vor ramane asa pentru toata viata, oameni dragi, pe care ma pot baza oricand. Insa voi ridica usor din spranceana cand iubitul meu imi va spune “dar iubito, suntem doar prieteni!”

Mi-a placut sa traiesc totul pasional. Inca imi place. Traiesc din plin orice mi se intampla si nu ma vad traind langa un om care are viata deja asezata. Care stie ce vrea, cum vrea, care traieste dupa un plan bine determinat. Care e deja format si nu mai stie sa se muleze pe dorintele si nevoile mele.
Insa omul acela are altceva, un intelect mult superior altora, o atitudine de om care stie cat poate. E o reala placere sa vorbesti cu el si sa patrunzi in lumea in care el traieste zi de zi. Si totusi…

Pasiunea din povestea asta e un barbat care a avut o viata agitata. Care stie ce vrea, insa doar pe plan profesional. Personal, n-a stiut niciodata ce-ar fi bine pentru el. Si asta din cauza ca si-a pierdut reperele, majoritatea femeilor din viata lui l-au vrut pentru masinile scumpe pe care le conduce si pentru viata fara griji pe care le-ar putea-o oferi. Drept urmare, felul lui de a curta o femeie este direct, din topor, potrivit femeilor care isi doresc langa ele unul care sa le satisfaca nevoia de a fi in pas cu moda si cu ultimele tendinte din salonul de cosmetica.

Si uite asa ajung sa ma confrunt cu dilema de la inceput: vreau o relatie in care voi respecta si voi fi respectata, sau vreau pasiune si nebunie? Nu mi-a placut niciodata sa aleg chestiile astea, asa ca, cel mai probabil, voi trece la a treia varianta. Ii trimit pe toti la plimbare si revin la singuratate. Ce-i sigur, e sigur…

Cunosc şi femei pe picioarele lor, mândre de ce au realizat şi care la orice oră aduc ceva la “masă”.

Tu ce aduci?

Am înţeles că o femeie visează la confortul unui mariaj nemaipomenit pentru ea. Chiar dacă este “coate goale”, dama speră la “vuitoane” şi “svarovschiuri”, că doar el poate. Nu contează că nici chiar atât de frumoasă nu este, că ar fi dependentă de morfină dacă prostia şi gustul îndoielnic ar durea, piţipoancele noastre visează palate şi majordomi.

Cele câteva norocoase aduc FRUMUSEŢE şi TINEREŢE la masa unor indivizi trecuţi lejer de primele decenii de viaţă. Doresc carne tânără şi o cumpără. Altele “bine plasate” aduc inteligenţă, bun simţ, poate relaxare financiară şi din partea lor. Sunt femei cu cariere bune care îşi găsesc şi ele o pereche bine situată, la nivel sau un pic mai sus decât ele.

Iubirile astea “bune”, oricât ne amăgim, trec prin ceva. Nu ştiu dacă prin stomac neapărat, dar prin faţa ochelarilor, printre nişte axoni şi poate conturi bancare cam trec. Căsătoriile “minune” între doi indivizi pe care îi despart prea multe sunt .. minuni. Şi de multe ori durează pe atât, hai, poate 4 zile.

Bărbaţii sunt departe de a fi proştii care speră unele să fie, oricât de mult sunt unii conduşi de zona pelviană. Şi ei fac calcule, şi ei doresc MAI MULT şi MAI BINE. Decât o proastă vedetă deja pe situl de piţipoance al lui BadPitzi, preferă o puştoaică tânără şi superbă. Realmente frumoasă. Sau o damă rasată, cu un cont burduşit, să nu se ducă averea familiei. Sau o tipă dezgheţată, care să le însenineze serile. Sau (de preferat) toate la un loc.

Este poate momentul ca fiecare femeie ce încă mai visează feţi verzi pe pereţi să treacă la nişte momente de introspecţie. Să îşi pună clar problema: EU CE OFER? Ce “beneficii” are iubitul-viitorul soţ de pe urma mea? Eu pentru el sunt o partidă bună?

Câte dintre individele care visează la viaţa perfectă pe un yacht se “califică” măcar pentru un mariaj cu portarul intrepriderii? Este foarte uşor să ţinteşti sus şi să uiţi că de fapt bărbatul visat nu prea are ce găsi la tine …

Insa sunt doua situatii pe care eu nu le inteleg nici batuta cu parul. Prima ar fi acea situatie in care ea sta cu el “pentru copil”. Nu ma refer la femeile abuzate, ele sunt o cu totul alta categorie, ci vorbesc acum despre femeile inteligente, care au avut o relatie frumoasa cu tatal copilului lor, care relatie nu mai functioneaza din varii motive. Si incep sa se certe cu sotii lor, atmosfera in casa e foarte tensionata, dar nu se despart “ca sa nu sufere copilul”. Eu zic ca femeile astea isi subestimeaza copilul, in primul rand, au senzatia ca el nu simte atmosfera taioasa din casa, ca va trai intr-o serenitate tampa care ii va permite sa nu se lase afectat de certurile parintilor. Sa nu mai vorbim de frustrarile care se aduna, de nemultumirea care va fi intr-o crestere continua, de anii irositi si care nu se intorc.

A doua situatie e aceea in care o femeie se agata de perechea ei prin intermediul copilului, sau, mai exact, care se foloseste de acel copil pentru a tine un barbat langa ea. Daca prima situatie e oarecum de inteles, acolo fiind vorba despre dorinta femeii de a tine familia unita cu orice sacrificiu, treaba asta cu bagatul copilului la inaintare n-o s-o inteleg vreodata.

Dupa parerea mea, decizia de a avea un copil se ia impreuna cu partenerul, dar, e o decizie asumata in totalitate de mama. Pentru ca un copil nu e garantia succesului unei relatii, dar copilul va exista intotdeauna pentru amandoi si le va schimba vietile. E normal ca o femeie sa isi doreasca sa-si creasca pruncul langa tata fiind, dar de aici si pana la a forta un barbat sa ramana langa ea, e cale lunga. De aici se nasc niste frustrari incredibile, care se vor rasfrange asupra copilului, indiscutabil. Stiu asta sigur pentru ca mi-am trait copilaria ca si copil “de legatura” si am simtit pe pielea mea (la propriu) ce inseamna un barbat tinut cu forta… nu condamn pe nimeni, m-am autoeducat sa uit si sa iert, sa cicatrizez rani si sa merg mai departe zambind, dar asta nu inseamna ca nu m-a afectat.

Chiar atat de putina incredere sa ai in fortele tale, ca femeie, incat sa ai nevoie de o mogaldeata sa te ajute sa iti croiesti viata? Chiar atat de putin conteaza dorintele tale, ca femeie, incat sa traiesti o viata intreaga cu gandul ca te-ai sacrificat? Chiar nu mai meriti o alta sansa la fericire?