De cand ma stiu am fost de parere ca trebuie sa pastrezi o relatie civilizata cu cei cu care, la un moment dat in viata, ai facut ceva schimb de fluide. Iar cu cei cu care ai impartit niste momente din viata, mai bune sau mai rele, cu atat mai mult. Insa n-as putea sa spun exact ce inseamna, ca definitie, o “relatie civilizata”. Pentru mine a insemnat intotdeauna ceva de genul: am lasat loc de “buna, ce mai faci”, spus intr-o conversatie telefonica de ziua de nastere, sau la o cafea, o data pe an.

Sunt altii care inteleg asta cu totul diferit. “Ramanem prieteni” inseamna o conversatie de cateva minute bune cel putin o data pe saptamana, relationari pe messenger, alergat la el/ea de fiecare data cand exista o problema si asa mai departe. Pai daca tot va intelegeti atat de bine, de ce v-ati mai despartit? Parerea mea e ca prin acest gen de relatie, se incearca detinerea controlului asupra persoanei cu care, poate, la un moment dat, te-ai vazut intr-o relatie pe viata, sau, cel putin, de lunga durata.

In general, pastrarea acestui tip de relatie vine la initiativa femeilor, mai ales din partea celor care pun punct unei relatii amoroase. Si asta pentru ca sentimentul de vina este destul de apasator, iar noi, fiinte bune si dragalase, incheiem cu eternul: “dar vreau sa ramanem prieteni!”. Cunosc situatia, am spus si eu cuvintele astea de cateva ori deoarece mi se parea ca ma fac sa ma simt mai putin vinovata ca pun punct, desi el inca ma iubeste. si da, imi placea sa ma simt iubita, in continuare, chiar daca nu impartaseam acelasi sentiment. Era bine sa ma gandesc ca, orice as face, exista un om, undeva, care m-ar primi inapoi oricand si nu trebuia sa pierd legatura cu el.

Evident, cand faceam asta nu ma gandeam ca as putea face foarte mult rau unor oameni pe care nici macar nu-i cunosc. Unor alte femei, de exemplu, care, daca eu n-as fi fost prin preajma, ar fi avut sansa sa-mi faca “prietenul” fericit. Caci, da, in momentul in care el accepta acest tip de prietenie, gandul lui ascuns este ca ea sa vada ce om adevarat, loial si bun poate fi si sa-si reconsidere decizia de despartire.

Nu mi-am dat seama de asta pana cand n-am fost pusa in situatia de a dori sa fiu iubita unui barbat care avea o relatie de genul “doar prieteni” cu fosta logodnica. Nasol moment, pentru ca el era convins de prietenia ei sincera si, in secret, spera la o resuscitare a relatiei lor. Bineinteles ca mie mi-a trebuit o gramada de vreme sa-i explic ca normal ar fi ca eu sa fiu cea cu care vorbeste despre problemele care-l apasa si ca pot fi demna atat de prietenia, cat si de iubirea lui.

Eu nu mai vreau sa fiu prietena cu fostii, nu inteleg rostul. Dupa cum am spus, ne sunam de zilele de nastere (daca ni le amintim) sau ne mai spunem “Sarbatori fericite” cand e cazul, dar mai mult nu. De ce sa stiu ca isi doreste sa reia alte legaturi, de ce sa-i cunosc problemele cu actuala iubita, de ce sa mi-l imaginez in pat cu alta? Nu, mersi, sa-si vada fiecare de ale lui…

Una din dilemele mele era (si cred ca este in continuare), cum inveti sa faci din nou compromisuri intr-o relatie, in conditiile in care increderea intr-un eventual partener e exclusa din start. Cum te mobilizezi sa dai o sansa unui om in care oricum nu crezi, oricat de mult ti-ar demonstra ca merita?

De cand ma stiu, singura temere pe care o am e teama de ridicol. Si desi sunt multe momente in care imi doresc sa exprim ceea ce simt, gandul ca as putea fi penibila in a-mi arata sentimentele ma opreste si ma face la fel de glaciara ca aisbergul care a lovit Titanicul. Probabil si efectul e asemanator. De aceea, compromisul n-a fost niciodata o solutie pentru mine (desi asta nu inseamna ca n-am facut o gramada pana acum), pentru ca asta insemna, invariabil, acceptarea si daruirea sentimentelor pe care le port.

La inceputul relatiei mele cu fostul meu sot am realizat ca, fara acele compromisuri de care vorbea toata lumea, n-as putea sa il fac sa se rupa de vechile dezamagiri si sa isi faca planuri alaturi de mine. Asa ca am inceput prin a-i fi confidenta: ii ascultam temerile, incercam sa-i inteleg dezamagirile si luptam zilnic cu teama ca, daca n-as mai fi langa el sa-l tin de mana, l-as putea pierde. Toate astea au durat un an de zile, un an in care aveam senzatia ca am o obsesie pentru el, ca nu se numeste iubire ceea ce simt. Ma simteam dominata de dorintele lui, iar ceea ce aveam eu nevoie nu conta de nici un fel si ma consumam extrem de mult, atat fizic cat si emotional.

Dupa un an de incercari, am spus stop. Nu mai vroiam compromisuri, nu mai simteam ca mai pot sa lupt pentru ceea ce eu credeam din tot sufletul ca e barbatul vietii mele. Si ala a fost momentul in care el si-a dat seama ca ma iubeste si ma vrea in viata lui.

No, partea nasoala abia acum incepe. Faptul ca mi-am petrecut un an de zile facand compromisuri, m-a facut sa nu mai am rabdare de nici un fel. Taxam orice greseala, il fortam, practic, sa faca aceleasi compromisuri pe care le facusem si eu. Nu mai acceptam nici cea mai mica eroare de comportament, il vroiam barbatul perfect, iar asta l-a determinat pe el sa se indeparteze si sa faca greseala dupa greseala, pana cand acestea au fost mult prea mari ca sa mai poata fi reparate. Normal, s-a produs o fisura atat de mare incat, la un moment dat, nu s-a mai putut face nimic.

Asadar, cat e de bine sa faci compromisuri? Stiu, o sa spuneti ca ambii trebuie sa faca, dar cine e in masura sa cuantifice cate compromisuri a facut unul si cate a facut celalalt? Pentru ca in mintea ficaruia dintre noi, compromisul nostru valoreaza infinit mai mult decat al celuilalt. Si atunci? Ce-i facut?

Trecand recent printr-o despartire, am constatat ca, indiferent de gradul de atasament existent in momentul in care se produce ruptura, tot e dureros. Si acum nu vorbesc despre despartirile care intervin dupa doua luni de stat la cafele si, poate, oleaca de sex, ci despre acelea care survin dupa luni bune sau chiar ani petrecuti impreuna.

Am stat sa-mi amintesc de o relatie in care am fost parasita si nu imi vine nici una in minte. Asta nu din cauza ca sunt darul lui Dumnezeu pentru barbati, nu-i cazul, doar am vazut mai repede decat celalalt finalitatea relatiei. Stiu ca intotdeauna am incercat sa fiu blanda si sa imi motivez dorinta, desi chestia asta e redundanta, nu prea are rost in conditiile in care celalalt te iubeste, iar tu spui ca vrei s-o termini.

Nefiind niciodata in pozitia celui care primeste scuzele respective, nu stiu cum ar trebui sa reactionez intr-un asemenea moment. Cred, totusi, ca nu as incerca sa imi minimalizez vina de a ajunge in situatia despartirii, asa cum au facut-o majoritatea partenerilor mei. Plus ca mi se pare o tampenie fara margini sa spui ca doar unul e de vina, chiar daca vina celui “nevinovat” se reduce la a fi acceptat tot felul de magarii din partea celuilalt.

Ca sa explic mai bine, ma voi folosi de exemple.

1. El si ea, intr-o relatie usor nedefinita. Sunt impreuna, dar nu fac mare tam tam din asta. Stiu apropiatii, adica oamenii care trebuie sa stie, in rest, se comporta normal, nu ca doi straini, dar nici bot in bot. Ea e la dispozitia lui, isi da silinta pentru a face sa mearga totul, el are momente in care se poarta execrabil: o da afara din casa, nu raspunde la telefon cu zilele, are tot felul de intalniri cu alte domnisoare. Partea buna e ca ea e mai relaxata din fire si nu face o tragedie din toate chestiile astea, stie ca el are niste probleme de rezolvat si ii ofera atata sprijin cat poate. Pana la o vreme, cand isi da seama ca paharul s-a umplut cu o chestie banala si, aparent, fara importanta, iar asta o face sa-i spuna ca nu-si mai doreste o relatie cu el. El o acuza pe ea de lipsa de fair-play, se victimizeaza, ii spune ca o iubeste si ca nu mai vrea s-o vada niciodata, atat de rau l-a ranit.

2. El si ea, casatoriti de o vreme. El o minte, in ciuda faptului ca ea afla de fiecare data. Stau de vorba, ea ii explica lui ca, in curand, isi va pierde toata increderea si ca e mai bine sa incerce sa fie onest, ca sa nu piarda tot ce au facut impreuna. El, mega relaxat, ca doar n-o crede in stare sa divorteze, parca era pe viata, nu? Ea mai afla de o mica perla, absolut fara nici un fel de relevanta, dar care i-a fost de ajuns pentru a spune ca isi face bagajele si se muta. El, socat, vine cu explicatii si arunca pe ea faptul ca l-a facut sa nu se mai simta barbat, cu slujba ei atat de importanta.

Din ambele situatii ea pleaca cu sufletul zdrobit, desi ea e cea care a pus capat. Chinuindu-se sa-si dea seama unde a gresit, ce nu a facut bine, ce sa nu mai faca pe viitor, ce ar trebui sa faca in plus. Pentru ca ea e adepta ideii ca, asa cum pentru o relatie e nevoie de doi, la fel este si pentru o despartire.

Si acum va intreb pe voi: e normal sa arunci vina pe cel care pune punct, fara sa iei in considerare faptele tale?

De ce sunt ipocrita? Pentru ca sunt plina de sfaturi cu substanta. Consiliez oameni cu probleme (multi mi-au spus ca ar trebui sa-mi deschid cabinet, la cat stau sa tin de mana pe toata lumea) si le spun ce cred eu ca ar trebui sa faca intr-o situatie sau alta. Militez cu inflacarare despre trairea sentimentelor, despre depasirea barierelor si despre importanta binelui personal. Invat oamenii ca trebuie sa fie egoisti, sa faca tot ceea ce le sta in putiinta ca sa fie fericiti si sa se bucure de micile minuni.

Spun toate astea stiind foarte bine ca eu am pierdut o sansa la fericire nestiind sa ma bucur de ceea ce mi se intampla. Am pierdut-o intentionat, nestiind sa trec peste tot ceea ce mintea mea a cladit dupa divort: un zid contra primirii si daruirii de sentimente. Omul de care eram indragostita avea nevoie de afectiune ca de aer, iar eu nu-i dadeam decat indiferenta, in stilul meu caracteristic. Imi amintesc si acum momentul in care el, la telefon fiind, imi spunea cum isi imagina el ca ne casatorim si la nunta anuntam ca vom avea aun copil, iar reactia mea a fost: “termina cu tampeniile astea si revino cu picioarele pe pamant”. Acela a fost momentul in care l-am indepartat definitiv, in care si-a dat seama ca e mult de munca cu mine ca sa arat ceea ce simt.

Teoretic, sunt singura de patru ani. Practic, n-am fost singura niciodata, am avut cateva incercari de apropiere care au esuat lamentabil. Cea povestita inainte a durat cam un an si jumatate, cu bune si, mai ales, cu rele. Ajunsesem sa il iubesc nespus si, totusi, ma vedeam pusa in imposibilitatea de a arata ceea ce simt. Banuiesc ca n-am simtit niciodata din partea lui daruirea aia totala care m-ar fi facut sa ma “dezbrac” de temeri in fata lui.

O alta relatie, tot la distanta, a durat un an. Un an in care am simtit, am incercat sa arat (nu mi-a iesit) si, cand sentimentele devenisera tot mai puternice, am fugit. Cum am fugit? N-am vrut sa petrec Revelionul cu el. Am zis un nu atat de hotarat, incat m-am speriat si pe mine. Am hotarat sa plec la Herculane cu niste oameni necunoscuti si am plans la miezul noptii cand el m-a sunat si eu n-am raspuns.

Cea mai recenta incercare s-a sfarsit acum o saptamana, dupa vreo 8 luni, sau ceva de genul asta. A fost prima oara, dupa atata vreme cand am reusit sa trec peste o parte din zidul construit cu grija. Si nu-i nici un bai, ca mi-am luat-o de-am vazut stele verzi, asta pana cand am decis ca obsesiile si relatiile bolnave nu fac parte dintre ceea ce as alege eu pentru mine. Si fiinta rationala din mine a revenit la suprafata, mai puternica si mai dornica de a ridica bariere de netrecut.

Un psiholog ar spune ca aleg relatiile la distanta pentru ca asta imi da libertatea de a alege momentele in care sa ma vad cu respectivul si m-ar feri de eventualele momente in care ar trebui sa arat ceea ce simt. Ca o relatie la distanta e convenabila si relaxata, in care nu trebuie sa dai explicatii si in care ai momentele alea atat de necesare, in care esti doar tu cu tine. Eu spun ca fac orice, numai sa ma feresc de implicare sentimentala.

O sa spuneti ca sunt nebuna, cum pot eu sa fug de ceea ce imi place, de ceea ce ma face sa traiesc, de ceea ce imi pune zambetul pe buze. Raspunsul e simplu: traiesc dupa zicala “paza buna trece primejdia rea”. Am ajuns la o varsta la care nu-mi mai permit lovituri, pentru ca nu stiu cata putere voi mai avea sa ma adun.

Dar, dupa cum am zis, sfaturile mele sunt aur curat. Asa ca va astept, daca aveti nevoie de ele. Mie nu-mi folosesc la nimic.

“Mă uit în jurul meu şi implicit la mine. Fără să vreau mă întreb: oare ce mai înseamnă relaţie normală, cuplu, familie? De ce stau cuplurile împreună şi ce îi face sa insiste să stea împreună când e vizibil cu ochiul liber că….nu funcţionează?
Daca mă uit foarte aproape în preajma mea cred că din 20 de cupluri pe care le cunosc mai apropiat exista unul sau doua care duc împreună o viaţă de bun simţ, cu bune şi rele, cu certuri casnice obişnuite. Restul… Sunt acele cupluri la care primul instinct sau primul lucru ce îţi vine în minte e să le spui să îşi vadă fiecare de viaţa lui.
Ce simplu ar fi! Doar că în general avem un talent deosebit să complicăm viaţa! O să mă refer în continuare mai mult la noi, partea feminină din cuplu. De ce stăm dacă nu ne e bine? De ce sunt femei care se străduiesc din răsputeri să ţină în viaţă o relaţie aflată în moarte cerebrală de foarte mult timp?
Cel mai des mi-a fost dat sa aud răspunsuri de genul : pentru copil să aibă o familie, se poate şi mai rău că uite…., şi eu ce o să fac singură, etc….
Probabil că multe vor spune că atunci când e vorba de un copil se schimbă puţin datele problemei, că intervine binele copilului înaintea binelui personal, că uneori trebuie să renunţi la tine pentru copil. Nu îmi voi da cu părerea aici pentru că nu am copii şi îmi e imposibil să ştiu ce simte o mamă. Dar voi dori să ridic altă problemă: se gândesc oare că s-ar putea să fie un copil mult mai traumatizat pentru că e crescut într-o atmosferă de tensiune permanentă?
Mi se pare mult mai tragic că foarte multe relaţii există încă din…COMODITATE. Nu sunt fericită, dar ies în fiecare seară la restaurant, merg în concedii luxoase, nu mă bate, viaţa curge într-un ritm bine stabilit…Nu ca aş mai crede în fericirea supremă alături de un partener ….si totuşi…nu merităm mai mult de la viaţă?
Un alt lucru ce merge mână în mână cu această minunată comoditate este COMPLACEREA. O să exprim foarte simplu ideea: în loc să iau taurul de coarne, mai bine îi fac loc sa treacă pe lângă mine. Şi dacă taurul se plictiseşte să tot treacă pe lângă, se întoarce, te loveşte şi îşi vede de drumul lui?
TEAMA – ce voi face singură? Cum mă voi descurca? Am trăit toată viaţa în umbra lui, ce voi face cu atâta soare? Să fim serioase…lumea nu e compusă doar din femei puternice, ce sunt în stare să se întreţină singure, să nu depindă de nimeni. Marea majoritate este dată de femei care au intrat într-o căsnicie sau relaţie ca să poată supravieţui. Suportă violenţe, suportă umiliri, reduceri la obiecte de folosinţă în casă…doar pentru că nu ştiu unde să se ducă, nu ştiu ce să facă…. şi ce este mai tragic, societatea nu le sprijină deloc.
Fără să îmi facă plăcere recunosc că am o mare dilemă: o viaţă comodă şi lipsită de fericire este mai bună decât una plină de iubire şi mai puţin „bogată” ?????”

1. Aruncă – arde – distruge lucrurile lui …

Că doar nu ai înnebunit să returnezi ce trebuie să ajungă la el. Fă praf totul şi după aia motivează că eşti distrusă, că doar a fost iubirea vieţii tale. Cu cât e mai valoros obiectul lui, cu atât mai bine. Va afla ce înseamnă pentru tine o despărţire şi câtă suferinţă trebuie tu să calmezi acum.

2. Urlă la el de câte ori vă întâlniţi. Fă scandal şi în biserică, doar e dreptul tău.

Dacă dă sfântul să vă întâlniţi, ai grijă ca până la 4 blocuri distanţă să ştie toată lumea ce hram poartă. Şi cât de mică o are, că e rupt în fund şi că a trăit de pe tine etc. Neapărat să închei “discuţia” cu încă o şarjă de injurii şi blesteme. Trebuie să sufere nesimţitul.

3. Prietenii voştri trebuie să aleagă. Şi să ştie .. multe.

Dacă aveţi amici comuni, bagă-i în scandal. Ai grijă să le povesteşti şi lor absolut toate problemele pe care le-aţi avut, toate greşelile lui. Dacă nefericitul a fost totuşi o pereche decentă, pune-ţi imaginaţia la muncă. Plus nişte “hiperbole” acolo nu strică.

4. Distruge-l. Mergi la el la job, la vecini şi cunoscuţi.

Nu te opri la scandal pe stradă sau la a manipula prietenii. Ştii unde locuieşte şi unde lucrează. Fă scandal acolo şi nu te opri de la nimic, până i-ai distrus orice urmă de viaţă socială. Este semn de laşitate să îi laşi vreo şansă de revenire. Şi, dacă vezi că unii te privesc deja ca pe o nebună, continuă, că unii sunt mai grei de cap. Plus că şi monstrul ăla de “ex” se pare că te vorbeşte de rău faţă de oamenii ăştia, de vorbele tale unora le trec pe lângă urechi.

5. Urmăreşte-l şi cauzează-i pagube şi stress.

Chiar şi după ce trec luni de la despărţire, mai fă-i câte o surpriză. O cheie pe maşină, un geam spart, un graffitti pe uşă sau pe zid, semne de afecţiune de genul ăsta. Şi dacă îl vezi la braţ cu altă damă, revino la punctul 2 şi fă o paranghelie în mijlocul restaurantulu sau străzii de să vorbească lumea şi peste 20 de ani.

După ce ai pus în aplicare micile noastre secrete, este clar că vei fi încununată ca zâna neoficială a despărţirilor, lumea întreagă te va cunoaşte şi vorbi … acum că e de bine sau nu, ce mai contează?