Subiectul e un copil. O fetita de aproape 12 ani, mai exact, scapata de sub controlul parintilor. Poate ca exagerez spunand asta, insa mama ei a ajuns aproape de disperare. Cu inca un copil de un an si 9 luni in grija, cu inca un copil care e pe drum (mai are inca doua luni si un pic pana la termen), femeia se simte pur si simplu haituita. Pe langa faptul ca se ocupa de copii, mai are si o afacere de care trebuie sa se ingrijeasca (si care, in contextul actual, nu merge foarte bine), plus multe alte chestii, ca noi toti.

Sotul ei e ocupat cu afacerea lui, fara de care stabilitatea financiara a familiei ar fi grav zdruncinata, asa ca sa nu sariti ca tre sa primeasca ajutor si de la sot, el face tot ce poate si atat cat se pricepe.

Nu se stie exact de cand au inceput problemele cu fetita cea mare, insa, treptat, au observat ca ii minte tot mai mult, cu chestiuni importante sau nu. Devenise un fel de ritual, maica-sa o intreba o chestie, aia mica mintea, mama afla, aia mica o tinea tot pe a ei si, la un moment dat, marturisea, dar numai cand era pusa in fata unor dovezi evidente. Zilnic. Am fost martora la multe dintre momentele astea si recunosc ca am avut multe impulsuri de a o lua de par cand vedeam cu cata nonsalanta minte.

Minciunile astea au devenit tot mai grave, iar acum prietena mea nu mai poate sa puna baza in nimic din ceea ce-i spune copilul ei. Stiindu-se mintita de atatea ori, atitudinea fata de copil este una relativ certareata, pentru ca se simte coplesita de ceea ce se intampla cu copilul ei. Mai ales ca a auzit-o spunandu-i matusii sale ca ea crede ca maica-sa o uraste. Degeaba i s-a explicat ca dragostea de mama este neconditionata si nu se schimba, oricate prostii ar face, copila e in continuare convinsa ca mama ei e dusmanul ei de moarte.

Desi s-a apelat la psiholog, s-a incercat vorba buna de nenumarate ori, de catre toata familia si de catre prieteni, s-au incercat pedepse (nu, n-o bate nimeni, prietena mea a plans doua zile dupa ce i-a dat o palma peste fund) si se pare ca nimic nu functioneaza.

Situatia a ajuns extrem de dramatica, in conditiile in care mama a aflat de curand ca fiica ei se intalneste cu un baiat mai mare cu 4 ani decat ea, ceea ce la varsta asta e o mare problema. Ii este teama de ceea ce s-ar putea intampla si isi da seama, cu groaza, ca nu poate sa controleze situatia, asta ar insemna sa-si petreaca toata ziua pe post de politist, paza pentru fiica-sa.

Eu incerc s-o ajut si imi dau seama ca nu am sfaturi i ca nu stiu ce as putea face in asemenea situatie. Stiu ca ne citesc multe mame si mi-ar fi de folos cateva ganduri de la voi, ce credeti ca ar putea fi eficient, ca prietena mea sa nu-si piarda de tot copilul. Bineinteles, astept pareri de la toata lumea, indiferent daca aveti copii sau nu.

Ati auzit-o sigur. Replica asta v-a “curentat” cu siguranta intr-un moment sau altul in care v-ati apucat sa atrageti atentia unei mame ca greseste ceva in modul in care se comporta cu copilul sau.

Chiar asa sa fie? Nu poti sa vorbesti? Nu ai dreptul? Oare faptul ca nu ai copii exclude automat posibilitatea de a avea pareri corecte si pertinente relativ la cresterea lor? Oare nu cumva tocmai faptul ca nu ai copii te face sa fii mai obiectiv? Simplul fapt ca ai adus un copil pe lume nu te face brusc expert in cresterea copiilor si nu exista nici o scoala care sa produca astfel de experti (desi poate n-ar strica una).

Si chiar asa, cum e? Se spune ca o femeie este implinita abia atunci cand are un copil. Femeia care-si creste cei 5 copii in niste conditii de o mizerie extrema este mai implinita decat cea care a ales sa faca o cariera in medicina renuntand la familie? Cat de implinita te mai simti cand iti vezi fata de 12 ani filmata in timp ce face felatie unui coleg cu 2 ani mai mare in toaleta scolii? Cat de multumita mai esti cand fiul tau nu are nici o relatie decenta cu o femeie pentru ca ai avut tu grija sa te bagi in toate relatiile pe care le-a avut pana acum? Unde-i satisfactia unei mame de copil drogat sau alcoolic? Sau dependent de internet? Unde-i implinirea cand te desparti de tatal copilului tau cu scandal, faci un circ din procesul de custodie si-ti cresti fiul impuindu-i capul cu rautati despre tatal lui? Simplul fapt ca ai adus pe lume un copil te face brusc mai buna decat o femeie de cariera sau care nu poate avea copii? Felul cum il cresti nu mai conteaza? Oare nu cumva implinirea se poate declara abia in momentul in care din copilul respectiv iese un om?

Recunosc. Am 33 de ani si nu am copii. Dar asta nu inseamna ca nu mi-i doresc sau nu mi i-am dorit niciodata. Sau si mai grav, ca nu-i iubesc sau nu-i sufar (ultimul lucru pe care mi l-as dori ar fi sa ajung o cotoroanta din aia care bate cu matura-n tavan cand copiii de deasupra rad si se zbenguie un pic mai tare). Dar poate am ales sa fac intai o cariera in domeniul meu si abia apoi sa ma dedic unui copil. Sunt de pus la colt pentru asta? Poate simt ca nu sunt in stare sa ma inham la coplesitoarea responsabilitate de a creste un copil. Ar trebui sa ma arunc cu capul inainte, ca doar “copiii se cresc singuri”? Poate nu pot sa-l fac -medical vorbind- si nu am nici o solutie. Ar trebui sa fac o obsesie din tratamente pentru fertilitate? Ar trebui sa impart aceasta drama a mea cu tot restul lumii ca sa nu mai fiu nevoita sa-mi aplec privirea atunci cand mi se pune vesnica intrebare: “Dar voi? Pe cand un copil??” Sau cand sunt privita compatimitor de unele mamici?

Cred cu tarie ca nu este minune mai mare lasata de Dumnezeu pe Pamantul acesta decat felul in care intr-un copil se oglindesc bucatele din parintii lui. Dar e atat de usor sa dai gres in cresterea lui si atunci starea de gratie dispare ca un fum. Cum e mai rau: sa nu faci copii sau sa nu fii in stare sa-i cresti?