Una din dilemele mele era (si cred ca este in continuare), cum inveti sa faci din nou compromisuri intr-o relatie, in conditiile in care increderea intr-un eventual partener e exclusa din start. Cum te mobilizezi sa dai o sansa unui om in care oricum nu crezi, oricat de mult ti-ar demonstra ca merita?

De cand ma stiu, singura temere pe care o am e teama de ridicol. Si desi sunt multe momente in care imi doresc sa exprim ceea ce simt, gandul ca as putea fi penibila in a-mi arata sentimentele ma opreste si ma face la fel de glaciara ca aisbergul care a lovit Titanicul. Probabil si efectul e asemanator. De aceea, compromisul n-a fost niciodata o solutie pentru mine (desi asta nu inseamna ca n-am facut o gramada pana acum), pentru ca asta insemna, invariabil, acceptarea si daruirea sentimentelor pe care le port.

La inceputul relatiei mele cu fostul meu sot am realizat ca, fara acele compromisuri de care vorbea toata lumea, n-as putea sa il fac sa se rupa de vechile dezamagiri si sa isi faca planuri alaturi de mine. Asa ca am inceput prin a-i fi confidenta: ii ascultam temerile, incercam sa-i inteleg dezamagirile si luptam zilnic cu teama ca, daca n-as mai fi langa el sa-l tin de mana, l-as putea pierde. Toate astea au durat un an de zile, un an in care aveam senzatia ca am o obsesie pentru el, ca nu se numeste iubire ceea ce simt. Ma simteam dominata de dorintele lui, iar ceea ce aveam eu nevoie nu conta de nici un fel si ma consumam extrem de mult, atat fizic cat si emotional.

Dupa un an de incercari, am spus stop. Nu mai vroiam compromisuri, nu mai simteam ca mai pot sa lupt pentru ceea ce eu credeam din tot sufletul ca e barbatul vietii mele. Si ala a fost momentul in care el si-a dat seama ca ma iubeste si ma vrea in viata lui.

No, partea nasoala abia acum incepe. Faptul ca mi-am petrecut un an de zile facand compromisuri, m-a facut sa nu mai am rabdare de nici un fel. Taxam orice greseala, il fortam, practic, sa faca aceleasi compromisuri pe care le facusem si eu. Nu mai acceptam nici cea mai mica eroare de comportament, il vroiam barbatul perfect, iar asta l-a determinat pe el sa se indeparteze si sa faca greseala dupa greseala, pana cand acestea au fost mult prea mari ca sa mai poata fi reparate. Normal, s-a produs o fisura atat de mare incat, la un moment dat, nu s-a mai putut face nimic.

Asadar, cat e de bine sa faci compromisuri? Stiu, o sa spuneti ca ambii trebuie sa faca, dar cine e in masura sa cuantifice cate compromisuri a facut unul si cate a facut celalalt? Pentru ca in mintea ficaruia dintre noi, compromisul nostru valoreaza infinit mai mult decat al celuilalt. Si atunci? Ce-i facut?