Am cunoscut oameni implicati in relatii ciudate, as putea spune.

Am o prietena ce are o relatie care dureaza de vreo 8 ani. Nu mai stiu in ce imprejurari s-au cunoscut, oricum asta cred ca nu are importanta. Conteaza ca s-au indragostit unul de celalalt si ca au ramas impreuna. 8 ani.

Ea era genul de femeie rebela, impulsiva, care nu chibzuia prea mult atunci cand avea de luat o decizie. Spunea ce avea de spus fara cele mai mici retineri. Desi unii o considerau brutala, lipsita de diplomatie, ea era sincera. Pentru ca fusese invatata de mica sa spuna adevarul si mai ales ceea ce gandeste.

El, genul de om retinut, sobru, care masura fiecare cuvant si urmarea fiecare gest. Exact opusul ei.

La inceput totul era perfect, deabia incepeau sa se cunoasca, sa se descopere, sa se acomodeze unul cu celalalt. Petreceau destul de mult timp impreuna, dorind sa fie cat mai mult timp unul in compania celuilalt.

Timpul s-a scurs si odata cu decizia de a locui impreuna, au aparut si problemele.

Ei ii placea sa se plimbe, lui sa stea in casa si sa se uite la televizor.

Ea voia cafeua dulce, el amara. Pe el il deranja ca dimineata tinea baia prea mult ocupata, ei i se parea firesc sa se aranjeze si sa fie frumoasa.

El era gelos. Aici am vrut sa ajung. La gelozie. Gelozia de multe ori distruge relatii, macina suflete si poate aduce omul la disperare.

Daca iubesti e normal sa fii gelos, dar cu masura. Daca ajungi sa il terorizezi pe cel de langa tine, desi nu ai motive, e grav.

Imi povestea ca se enerveaza atat de usor, incat orice ea ar incerca sa spuna, in opinia lui, e gresit.

Si ca femeia trebuie sa asculte de barbat, nu sa ii nesocoteasca cuvantul. Si uite asa , dintr-o femeie libera si directa a transformat-o intr-una tacuta si supusa. A ripostat de multe ori, a incercat sa-l faca sa inteleaga unde si cum greseste, dar fara niciun rezultat. S-au despartit de cateva ori, dar pentru ca il iubea, au ajuns sa fie din nou impreuna, dar de data asta la distanta. Ea a ales sa plece cu familia in Spania, el a ramas in Ro.

Pastreaza legatura aproape zilnic, se intalnesc o data la cateva luni, dar eu cred ca relatia lor e aproape moarta.

Iar eu nu pot sa nu ma intreb de ce exista barbati care considera ca li se cuvine totul, ca femeia este un obiect pe care il manevrezi cum vrei si cand vrei.

Oameni buni, suntem oameni, avem sentimente, simtim, dorim, tanjim, nu suntem proprietatea nimanui, ci doar partenere de viata ce au dreptul la opinie, au dreptul sa spuna ce gandesc fara sa ajunga sa le fie teama.

Voi ce parere aveti despre barbatii ce incearca sa schimbe femeile si sa le modeleze dupa bunul lor plac?

De cand ma stiu am fost de parere ca trebuie sa pastrezi o relatie civilizata cu cei cu care, la un moment dat in viata, ai facut ceva schimb de fluide. Iar cu cei cu care ai impartit niste momente din viata, mai bune sau mai rele, cu atat mai mult. Insa n-as putea sa spun exact ce inseamna, ca definitie, o “relatie civilizata”. Pentru mine a insemnat intotdeauna ceva de genul: am lasat loc de “buna, ce mai faci”, spus intr-o conversatie telefonica de ziua de nastere, sau la o cafea, o data pe an.

Sunt altii care inteleg asta cu totul diferit. “Ramanem prieteni” inseamna o conversatie de cateva minute bune cel putin o data pe saptamana, relationari pe messenger, alergat la el/ea de fiecare data cand exista o problema si asa mai departe. Pai daca tot va intelegeti atat de bine, de ce v-ati mai despartit? Parerea mea e ca prin acest gen de relatie, se incearca detinerea controlului asupra persoanei cu care, poate, la un moment dat, te-ai vazut intr-o relatie pe viata, sau, cel putin, de lunga durata.

In general, pastrarea acestui tip de relatie vine la initiativa femeilor, mai ales din partea celor care pun punct unei relatii amoroase. Si asta pentru ca sentimentul de vina este destul de apasator, iar noi, fiinte bune si dragalase, incheiem cu eternul: “dar vreau sa ramanem prieteni!”. Cunosc situatia, am spus si eu cuvintele astea de cateva ori deoarece mi se parea ca ma fac sa ma simt mai putin vinovata ca pun punct, desi el inca ma iubeste. si da, imi placea sa ma simt iubita, in continuare, chiar daca nu impartaseam acelasi sentiment. Era bine sa ma gandesc ca, orice as face, exista un om, undeva, care m-ar primi inapoi oricand si nu trebuia sa pierd legatura cu el.

Evident, cand faceam asta nu ma gandeam ca as putea face foarte mult rau unor oameni pe care nici macar nu-i cunosc. Unor alte femei, de exemplu, care, daca eu n-as fi fost prin preajma, ar fi avut sansa sa-mi faca “prietenul” fericit. Caci, da, in momentul in care el accepta acest tip de prietenie, gandul lui ascuns este ca ea sa vada ce om adevarat, loial si bun poate fi si sa-si reconsidere decizia de despartire.

Nu mi-am dat seama de asta pana cand n-am fost pusa in situatia de a dori sa fiu iubita unui barbat care avea o relatie de genul “doar prieteni” cu fosta logodnica. Nasol moment, pentru ca el era convins de prietenia ei sincera si, in secret, spera la o resuscitare a relatiei lor. Bineinteles ca mie mi-a trebuit o gramada de vreme sa-i explic ca normal ar fi ca eu sa fiu cea cu care vorbeste despre problemele care-l apasa si ca pot fi demna atat de prietenia, cat si de iubirea lui.

Eu nu mai vreau sa fiu prietena cu fostii, nu inteleg rostul. Dupa cum am spus, ne sunam de zilele de nastere (daca ni le amintim) sau ne mai spunem “Sarbatori fericite” cand e cazul, dar mai mult nu. De ce sa stiu ca isi doreste sa reia alte legaturi, de ce sa-i cunosc problemele cu actuala iubita, de ce sa mi-l imaginez in pat cu alta? Nu, mersi, sa-si vada fiecare de ale lui…

Se spune (de fapt s-a demonstrat, chiar) ca o despartire este asemenea unui sevraj, indiferent de cine a fost initiata. Pentru ca readaptarea la viata de unul singur cere timp, iar procesele chimice care au loc in corpul nostru in aceasta perioada sunt identice cu cele din momentul sevrajului. Daca mai pui si faptul ca multi au insomnii sau stari de agitatie si apeleaza la elemente ajutatoare (xanax, diazepam), iata, avem o dezintoxicare in toata regula.

Cand m-am despartit de primul meu prieten (eram in clasa a noua, la petrecerea de revelion – cat de cruda am putut sa fiu, ca m-am despartit de el exact la miezul noptii), am plans doua zile si nici in zi de azi nu pot sa pricep de ce. Imi lipseau plimbarile prin parc, povestile de pe banca noastra, muzica pe care o ascultam, dar el ma enerva cumplit, ca doar nu am rupt-o de nebuna si de dragul dramei. Desi n-am fost impreuna decat pentru cateva luni, imi era greu sa renunt la gandul ca el nu va mai fi prezent in viata mea. Evident, mi-am revenit extrem de repede.

Prima teama cumplita am simtit-o cand m-am despartit de prietenul pe care il aveam de cand am terminat liceul. Aveam 19 ani si ceva si il iubeam ca o nebuna, desi, in timp, imi dadusem seama ca unele defecte ale lui nu sunt de netrecut pentru mine. Ma gandeam la despartire, dar nu puteam sa fac nici un pas, pentru ca, bun, rau, cum era, era al meu si ma simteam minunat cand ma lua in brate. Iar gandul la o eventuala despartire imi facea rau si greata, pur si simplu nu puteam sa concep ca as putea sa nu-l mai vad langa mine. Pana la urma, cu toata teama mea, am facut-o, ne-am despartit si ne-am continuat viata. Azi ma felicit pentru alegerea facuta, insa atunci simteam ca viata nu mai are sens. Deh, ale tineretii valuri.

Ca o mica paranteza, eu aveam o prietenie foarte stransa cu cumnata lui, cu 10 ani mai mare decat mine. Dupa ce m-am despartit de el, normal, ma mai intalneam cu ea si imi spunea atunci ca va veni o vreme cand o sa rad de toate astea, iar eu nu puteam sa concep asa ceva. Aveam impresia ca voi suferi pe viata. Normal ca a avut dreptate si cand a spus ca va veni o vreme cand ma voi bucura ca am pus capat la timp. Abia cu ceva timp in urma am inteles-o cu adevarat.

Momentul in care am decis sa ma despart de fostul meu sot aproape mi-a provocat o isterie. Ceea ce simteam era atat de puternic incat imi spuneam ca nu ma voi mai putea ridica niciodata. Am incercat sa imi anesteziez sentimentele inecandu-le in vodca si suc de portocale rosii. Ma simteam devastata si nu puteam face fata altfel avalansei de temeri. Ma gandeam intr-una cum o sa arate viata mea care, timp de 7 ani, aratase aproape la fel in fiecare zi. Nu mai aveam repere, stabilitate, nu mai gaseam constante. La cateva luni dupa despartire m-am refugiat intr-o relatie pe care n-am putut s-o apreciez in momentul ala. Am ranit, am fost rece, impersonala, iar cand mi-am dat seama ca as fi putut avea cea mai frumoasa relatie a vietii mele, a fost prea tarziu.

De cateva saptamani retraiesc teama. A revenit, cu forta, sa-mi arate ca e aici, ca mai poate sa-mi intunece visele, sa ma faca sa ma trezesc leoarca de transpiratie. Sa-mi arate ca inca pot iubi complet, inca o data, ultima data. Ca si acum cativa ani, m-am aruncat intr-un refugiu, total aiurea, necontrolat, fara sens. Si m-am hotarat ca io am cam terminat cu iubitul, pe viata asta.

Asa ca, anunt oficial, am hotarat ca renunt la ideea de a nu ma mai casatori niciodata. O voi face, insa doar din interes. Rece, crud, in sila.

Poate ca are dreptate, insa azi, povestind cu Tomata despre ce e hot si ce nu, am concluzionat ca-s topita dupa House, personajul si Hugh Laurie, actorul. Adica, pe langa ca e mega destept (si in serial si in afara lui), mai are si accentul ala adorabil, englezesc, pe care as vrea sa-l aud soptit, in urechea mea; plus ca n-are nimic de a face cu imaginea de “viking virgin”.

Am mai spus si repet: jocurile de privire, discutiile inteligente, aluziile si alte chestii de genul asta sunt adevaratul afrodisiac pentru mine. Barbatul care sta cu o carte in mana si cu ochelarii pe ochi, imbracat lejer si concentrat pe ceea ce citeste este una dintre cele mai sexy imagini pe care le am acum in minte. Pentru mine, preludiul inseamna ca eu sa stau pe un fotoliu, el sa stea pe o canapea si amandoi sa ne dorim sa fim unul langa altul; iar privirile si schimbul de replici premergator emai mult decat am nevoie pentru a ajunge sa ma bucur de ceea ce urmeaza.

Oi fi io defecta, pentru ca intotdeauna am cautat jocurile si nu neaparat apropierea trupurilor goale. Nu zic, e oactivitate placuta, dar mult mai placut e cand se face conexiune intre creiere, ca, am zis intotdeauna, cea mai erogena zona se afla intre urechi.

Avand in vedere ca, pe blogul asta, subiectele abordate de mine sunt, in proportie de 80%, axate pe subiectul asta (inca tabu), adica sexul, o sa ziceti ca sunt obsedata. Poate ca aveti dreptate, poate nu. Cert este ca intr-un cuplu, partea asta este extrem de importanta, mai ales intr-un cuplu care se formeaza in jurul varstei de 30 de ani (nu, nu e vorba de mine, eu am 22, maxim). Pentru ca la varsta asta o femeie deja se cunoaste si stie ce-si doreste, cu toate ca la barbati e putin mai simplu. Si nu mai poti sa compari criteriile de atractie, care la 20 de ani se masoara in cuvinte frumoase, inimioare pe cer si alte chestii de genul asta, iar la 30 se masoara in incredere in partener.

Eu as fi curioasa sa stiu ce va atrage pe voi. Vorbesc strict de sex, de activitati “patuale” (asa le zice un amic), ce va face pe voi sa vreti sa ajungeti acolo cu cineva.

Ca sa va faceti o idee despre “vikingii virgini”, iata-i

Guti

Fernando Torres

Stie toata lumea ca eu nu sunt adepta unei relatii tete-a-tete , ca incurajez individualitatea in cuplu si ca sunt una dintre femeile care nu doreste sa depinda emotional (si nici material) de barbatul de langa ea. Numai ca, vedeti voi, lucrurile astea au tendinta sa se aplice dintr-un singur sens, nu din ambele. Pe sistemul “io am voie, da’ tu nu”, o sa va povestesc cateva situatii care mie mi-au ramas in minte, din cele cateva relatii prin care am avut norocul/ghinionul sa trec.

Eu si el intr-o relatie frumoasa, bazata pe incredere reciproca si respect, bla bla. El nemultumit ca eu am program separat, cateodata, el fiind plecat in alt oras, in conditiile in care si el, in orasul ala, are, evident, iesiri cu prietenii. Discutia se desfasoara la nivelul asta:
EL: “De ce raspunzi asa greu?”
EU: “N-am auzit telefonul, e muzica tare, sunt in cutare loc, cu oamenii aia.”
EL: “E tarziu, de ce nu mergi acasa?”
EU: “Am ajuns acum jumatate de ora, ar fi culmea sa plec.”
EL: “Mda, tu cu prietenii tai, n-ai putea sa stai acasa sa te uiti la filme”
Ce ma? Daca tu esti plecat inseamna ca eu tre sa port val de vaduva? Adica io tre sa stau acasa si sa cos cat timp tu te duci la baute cu altii (fara nici un fel de restrictie din partea mea)? Nu, mersi, next, please.

Eu si alt el, o alta relatie frumoasa bazata pe incredere bla bla. In masina, in drum spre casa unuia dintre noi. La radio incepe sa cante insipidul ala de Enrique, nu conteaza ce melodie, ca oricum toate is niste lalaieli cumplite “Iubita mea (?!?!?), uite, e melodia noastra.” Dupa ce am trecut de momentul in care mi-am varsat cola pe mine, l-am intrebat de unde si pana cand o concluzionat el ca asta e melodia noastra. El mi-a zis ca lui ii place si daca lui ii place e de musai sa-mi placa si mie. Hai, iubitule, serios? Pai daca nici atata lucru nu poti sa faci, sa ma intrebi cam ce muzica prefer, apai la ce sa ma astept la deciziile serioase pe care ar trebui sa le luam impreuna? Nu, multumesc. Next, please…

Eu si el, relatie cu incredere bla bla. Eu intreb, de amorul conversatiei: “Cu cine iesi in seara asta?” Raspuns gen “sabie-de-ninja-suparat-pe-viata”: “Da’ de cand ii treaba ta ce fac si cu cine ma intalnesc?” Mno, bine, ho, ca n-am io treaba, distractie placuta, pa. Peste cateva saptamani, discutia incepe de la el: “Unde ai fost aseara?” “In cutare loc”, spun eu, relaxata. “Bine ca io pot sa stau singur si sa astept un semn de la tine toata seara si tu te plimbi pe te miri unde.” Pai, papuselule, hotaraste-te naibii, ne intereseaza sau nu ce face unul si ce face celalalt? Sau…nu, multumesc. Next.

Si tot asa. Ca daca ii dai libertate si nu-l intrebi de sanatate nu-i bine, ca asta inseamna ca nu-ti pasa. Daca nu-i dai libertate, plange ca e “incoltit”. Daca vrei sa-ti pastrezi indepedenta, esti insensibila. Daca te atasezi de el, comenteaza ca se simte “sufocat”. Si io concluzionez asa: barbatii au nevoie de o femeie care sa ii lase in pace sa faca ce vor ei, sa coase, sa spele si sa calce in timp ce plang ca ei nu sunt acasa; sa aiba disponibilitate prelungita la sex, oriunde, oricand, oricum si sa inghita in sec cand ei “mai incearca si altceva”. Iar in cazul cuplurilor care au un copil, acesta sa fie prezentat tatalui in momentul in care odrasla pleaca la facultate.

Hai, baby, serios???

LE: Pentru ca mi s-a comunicat ca nu se intelege treaba cu tatal, copilul si facultatea, iaca, ma explic. Se stie ca taticul se simte frustrat de faptul ca un copil ingreuneaza mersul la pescuit cu baietii/iesitul la o bere/facutul de orice altceva, pe motiv ca no, mama mai vrea si ea putin ajutor (ce tupeu!). De aici dorinta lor de a sti despre ei atunci cand pleaca.

LE2: Sper ca nu mai trebuie sa explic ca aceasta concluzie mirifica este un pamflet si trebuie tratata ca atare!

Trecand recent printr-o despartire, am constatat ca, indiferent de gradul de atasament existent in momentul in care se produce ruptura, tot e dureros. Si acum nu vorbesc despre despartirile care intervin dupa doua luni de stat la cafele si, poate, oleaca de sex, ci despre acelea care survin dupa luni bune sau chiar ani petrecuti impreuna.

Am stat sa-mi amintesc de o relatie in care am fost parasita si nu imi vine nici una in minte. Asta nu din cauza ca sunt darul lui Dumnezeu pentru barbati, nu-i cazul, doar am vazut mai repede decat celalalt finalitatea relatiei. Stiu ca intotdeauna am incercat sa fiu blanda si sa imi motivez dorinta, desi chestia asta e redundanta, nu prea are rost in conditiile in care celalalt te iubeste, iar tu spui ca vrei s-o termini.

Nefiind niciodata in pozitia celui care primeste scuzele respective, nu stiu cum ar trebui sa reactionez intr-un asemenea moment. Cred, totusi, ca nu as incerca sa imi minimalizez vina de a ajunge in situatia despartirii, asa cum au facut-o majoritatea partenerilor mei. Plus ca mi se pare o tampenie fara margini sa spui ca doar unul e de vina, chiar daca vina celui “nevinovat” se reduce la a fi acceptat tot felul de magarii din partea celuilalt.

Ca sa explic mai bine, ma voi folosi de exemple.

1. El si ea, intr-o relatie usor nedefinita. Sunt impreuna, dar nu fac mare tam tam din asta. Stiu apropiatii, adica oamenii care trebuie sa stie, in rest, se comporta normal, nu ca doi straini, dar nici bot in bot. Ea e la dispozitia lui, isi da silinta pentru a face sa mearga totul, el are momente in care se poarta execrabil: o da afara din casa, nu raspunde la telefon cu zilele, are tot felul de intalniri cu alte domnisoare. Partea buna e ca ea e mai relaxata din fire si nu face o tragedie din toate chestiile astea, stie ca el are niste probleme de rezolvat si ii ofera atata sprijin cat poate. Pana la o vreme, cand isi da seama ca paharul s-a umplut cu o chestie banala si, aparent, fara importanta, iar asta o face sa-i spuna ca nu-si mai doreste o relatie cu el. El o acuza pe ea de lipsa de fair-play, se victimizeaza, ii spune ca o iubeste si ca nu mai vrea s-o vada niciodata, atat de rau l-a ranit.

2. El si ea, casatoriti de o vreme. El o minte, in ciuda faptului ca ea afla de fiecare data. Stau de vorba, ea ii explica lui ca, in curand, isi va pierde toata increderea si ca e mai bine sa incerce sa fie onest, ca sa nu piarda tot ce au facut impreuna. El, mega relaxat, ca doar n-o crede in stare sa divorteze, parca era pe viata, nu? Ea mai afla de o mica perla, absolut fara nici un fel de relevanta, dar care i-a fost de ajuns pentru a spune ca isi face bagajele si se muta. El, socat, vine cu explicatii si arunca pe ea faptul ca l-a facut sa nu se mai simta barbat, cu slujba ei atat de importanta.

Din ambele situatii ea pleaca cu sufletul zdrobit, desi ea e cea care a pus capat. Chinuindu-se sa-si dea seama unde a gresit, ce nu a facut bine, ce sa nu mai faca pe viitor, ce ar trebui sa faca in plus. Pentru ca ea e adepta ideii ca, asa cum pentru o relatie e nevoie de doi, la fel este si pentru o despartire.

Si acum va intreb pe voi: e normal sa arunci vina pe cel care pune punct, fara sa iei in considerare faptele tale?

Am prieteni barbati. Cu unul dintre ei sunt prietena de vreo 12 ani, i-am fost alaturi la nebunii, tristeti, cand s-o insurat, cand s-o certat cu nevasta-sa, cand s-o impacat cu ea, cand i s-o nascut copilul, cand si l-o botezat, de astea. Cand ne-am cunoscut, io aveam 18 ani si eram singura. El la fel. Mie imi placea de el mult de tot. Lui ii placea de mine, dar nu in felul  ala. La o vreme, mi-o trecut mie si l-o apucat pe el.

Si, totusi, eram prieteni. Dupa primii doi ani, cand ne-am lamurit ca noi nu vom avea niciodata o relatie de dragoste, am stat de vorba, ne-am spus ce-am avut de spus si am decis ca, totusi, daca tot ne cunoastem asa bine, am putea sa fim prieteni in continuare. Eu m-am maritat, el s-o insurat, ne petreceam timpul ca si cupluri si, in plus, aveam si noi doi momentele noastre in care stateam de vorba.

Ce concluzie am tras eu de aici: o prietenie intre un barbat si o femeie are multe momente de tensiune sexuala, pentru ca unul dintre ei are intotdeauna sperante ca, la un moment dat, forma relatiei se va schimba. Unul dintre ei intotdeauna vrea mai mult si considera ca apropierea printr-o prietenie, disponibilitatea si atentia pe care o ofera celuilalt va fi considerata drept dovada de “uite, ma, ce bun is io, nu ma vezi?”

Nu zic ca nu exista relatii de prietenie intre cele doua sexe. Doamne fereste. Ba chiar se poate lega una de lunga durata, insa numai dupa ce acele persoane au facut sex/dragoste/sau cum mama naibii ii mai zice. Povestile alea cu “nu vreau sa ne stricam prietenia” sunt pentru copii si retarzi. Asta e exact felul lui/ei de a spune ca “i’m not that into you” si asta stiu sigur pentru ca am fost si in situatia de a primi raspunsul asta si in cea in care l-am dat.

Iar prietenia de dupa sex va functiona mult si bine doar in cazul in care viitorii parteneri nu vor sti niciodata care a fost tipul de apropiere existent intre cei doi prieteni.

Da, eu am fost o norocoasa sau poate doar am stiut sa gestionez cum trebuie tensiunile din prieteniile mele cu barbati. Am doi prieteni care vor ramane asa pentru toata viata, oameni dragi, pe care ma pot baza oricand. Insa voi ridica usor din spranceana cand iubitul meu imi va spune “dar iubito, suntem doar prieteni!”

Mi-a placut sa traiesc totul pasional. Inca imi place. Traiesc din plin orice mi se intampla si nu ma vad traind langa un om care are viata deja asezata. Care stie ce vrea, cum vrea, care traieste dupa un plan bine determinat. Care e deja format si nu mai stie sa se muleze pe dorintele si nevoile mele.
Insa omul acela are altceva, un intelect mult superior altora, o atitudine de om care stie cat poate. E o reala placere sa vorbesti cu el si sa patrunzi in lumea in care el traieste zi de zi. Si totusi…

Pasiunea din povestea asta e un barbat care a avut o viata agitata. Care stie ce vrea, insa doar pe plan profesional. Personal, n-a stiut niciodata ce-ar fi bine pentru el. Si asta din cauza ca si-a pierdut reperele, majoritatea femeilor din viata lui l-au vrut pentru masinile scumpe pe care le conduce si pentru viata fara griji pe care le-ar putea-o oferi. Drept urmare, felul lui de a curta o femeie este direct, din topor, potrivit femeilor care isi doresc langa ele unul care sa le satisfaca nevoia de a fi in pas cu moda si cu ultimele tendinte din salonul de cosmetica.

Si uite asa ajung sa ma confrunt cu dilema de la inceput: vreau o relatie in care voi respecta si voi fi respectata, sau vreau pasiune si nebunie? Nu mi-a placut niciodata sa aleg chestiile astea, asa ca, cel mai probabil, voi trece la a treia varianta. Ii trimit pe toti la plimbare si revin la singuratate. Ce-i sigur, e sigur…

Tind sa ating acest subiect din prisma proprie, e normal, nu stiu sa fiu jurnalist obiectiv. Nu vreau sa fac din ceea ce scriu aici o chestie impersonala, nu vreau sa dau sfaturi bune de aplicat. Doar incerc sa-mi expun parerea si poate, in felul asta, o sa ajut ambele tabere sa inteleaga mai bine chestiunea.

Eu una sunt de parere ca acest fel de manifestare in asternut este nelalocul lui, ca unele chestii trebuie sa ramana doar pentru cei care sunt foarte insetati de cunoastere. Faptul ca nu ma simt confortabil doar gandindu-ma la asta este cel mai bun motiv pentru a refuza contactul in felul asta. Am avut o pseudo-experienta de acest fel si durerea pe care am simtit-o este mult prea mare si mult prea vie (inca), iar mie mi se pare ca a face dragoste implica relaxare si confort. Si a face sex inseamna, in mare, acelasi  lucru. Deci nu.

Pe de alta parte, sunt multe momente in care partenerul isi doreste. Nu pune presiune, nu face din asta un capat de tara, dar il simti. Intelege reticenta, dar iti dai seama ca, pentru el, asta ar fi cadoul suprem pe care ai putea sa i-l faci. Nu sunt femeia care sa faca chestii doar de dragul lui, insa cateodata compromisul e de dorit si acum ma refer la tot ceea ce implica o relatie. Si tu, ca femeie, incepi sa il asculti cand iti vorbeste despre asta, totusi inca incrancenata in ideea ta ca n-o sa se intample niciodata. Daca va stii cum sa iti explice si ce sa iti arate, vei face o incercare, poate doua, poate trei. Si poate ca o sa-ti placa, poate nu. Dar e compromisul la care ai ajuns, pentru a nu simti raceala din partea lui.

Sunt femei care fac asta din placere. Am auzit variantele unor femei care spun ca da, e ceva dureros, insa placerea simtita e mult peste sexul normal, ca sa zic asa. Am vorbit si cu femei care spun ca e crunt, dar fac asta din cand in cand doar ca sa-i multumeasca pe ei. Gresit, doamnelor, daca ei nu-si dau seama ca pentru voi nu e placut, atunci dati-le sutul…

Recunosc, sunt destul de paranoica in privinta subiectului. Poate pentru ca, medical vorbind, e periculos: n-as vrea sa ajung la o anumita varsta si sa nu mai am controlul asupra muschilor respectivi. Plus ca, daca vine vorba de boli, ala e locul prin care se transmit cel mai usor. Deh, la varsta mea le analizezi pe toate mai mult…

Nu am o concluzie clara. Nu neg faptul ca, la un moment dat, as putea sa-mi doresc si experienta asta. Insa sustin cu tarie ca asta depinde doar de el, de felul in care stie si poate sa ma relaxeze si sa ma faca sa ma simt confortabil. Si nu, n-o sa fac asta doar de compromis, pentru ca, in cazul asta special, compromisul n-ar trebui sa existe…

Cunosc şi femei pe picioarele lor, mândre de ce au realizat şi care la orice oră aduc ceva la “masă”.

Tu ce aduci?

Am înţeles că o femeie visează la confortul unui mariaj nemaipomenit pentru ea. Chiar dacă este “coate goale”, dama speră la “vuitoane” şi “svarovschiuri”, că doar el poate. Nu contează că nici chiar atât de frumoasă nu este, că ar fi dependentă de morfină dacă prostia şi gustul îndoielnic ar durea, piţipoancele noastre visează palate şi majordomi.

Cele câteva norocoase aduc FRUMUSEŢE şi TINEREŢE la masa unor indivizi trecuţi lejer de primele decenii de viaţă. Doresc carne tânără şi o cumpără. Altele “bine plasate” aduc inteligenţă, bun simţ, poate relaxare financiară şi din partea lor. Sunt femei cu cariere bune care îşi găsesc şi ele o pereche bine situată, la nivel sau un pic mai sus decât ele.

Iubirile astea “bune”, oricât ne amăgim, trec prin ceva. Nu ştiu dacă prin stomac neapărat, dar prin faţa ochelarilor, printre nişte axoni şi poate conturi bancare cam trec. Căsătoriile “minune” între doi indivizi pe care îi despart prea multe sunt .. minuni. Şi de multe ori durează pe atât, hai, poate 4 zile.

Bărbaţii sunt departe de a fi proştii care speră unele să fie, oricât de mult sunt unii conduşi de zona pelviană. Şi ei fac calcule, şi ei doresc MAI MULT şi MAI BINE. Decât o proastă vedetă deja pe situl de piţipoance al lui BadPitzi, preferă o puştoaică tânără şi superbă. Realmente frumoasă. Sau o damă rasată, cu un cont burduşit, să nu se ducă averea familiei. Sau o tipă dezgheţată, care să le însenineze serile. Sau (de preferat) toate la un loc.

Este poate momentul ca fiecare femeie ce încă mai visează feţi verzi pe pereţi să treacă la nişte momente de introspecţie. Să îşi pună clar problema: EU CE OFER? Ce “beneficii” are iubitul-viitorul soţ de pe urma mea? Eu pentru el sunt o partidă bună?

Câte dintre individele care visează la viaţa perfectă pe un yacht se “califică” măcar pentru un mariaj cu portarul intrepriderii? Este foarte uşor să ţinteşti sus şi să uiţi că de fapt bărbatul visat nu prea are ce găsi la tine …