E greu de mentinut un echilibru in relatie. Sa oferi foarte mult, sa fii deschis sa primesti si, totodata, sa iti pastrezi independenta. Sa faci compromisuri fara sa te depersonalizezi, sa oferi incredere fara limite. Sa nu te apuce paranoia cand esti indragostit si sa ramai in permanenta cu capul pe umeri, chiar daca te lasi dus de val.

Zilele astea am avut diverse conversatii cu barbati care au (sau au avut) ca jumatati niste femei care vroiau sa le controleze fiecare miscare. Femei care si-au creat un obicei stupid din a verifica telefoane, e-mailuri, de a urmari priviri si gesturi aruncate de el in prezenta altor femei. Si nu pot sa inteleg ce demon le bantuie pe aceste femei de au ajuns sa fie atat de dependente de barbatul de langa ele.

Eu am avut o relatie minunata din punctul asta de vedere. Ne iubeam si credeam unul in celalalt, drept urmare, serile petrecute separat faceau parte din cotidianul nostru. Si abia asteptam sa ne intalnim dimineata la cafea, sa ne povestim ce-am facut si cu cine, sa radem unul de altul, daca vreunul dintre noi se intamplase sa amestece o seara cu prietenii si cu ceva alcool. Niciodata, dar niciodata, nu ne-am pus problema ca unul dintre noi s-ar putea sa fi fost cu altcineva, mai intim. Daca el a facut asta, m-a iubit suficient incat sa ma tina deoparte si nu-mi arate vreodata ca l-as fi plictisit sau ca s-ar fi indepartat de mine.

Acum, probabil, va intrebati cum de s-a rupt relatia perfecta. Pot sa spun doar atat: nu s-a rupt pentru ca nu mai exista iubire, s-a rupt pentru ca unul dintre noi a facut cateva greseli, greseli care ar fi putut evitate daca n-ar fi existat orgolii. Iar celalalt n-a putut sta cu greselile alea atarnand de relatie ca un intreg camion plin cu plumb.

Dar ma felicit pe mine ca nu am demoni in ceea ce priveste barbatul de langa mine. Fiind invatata cu un barbat care stia sa-mi aprecieze independenta, am invatat sa o ofer, la randul meu. Sa-l fac pe el sa simta ca vrea sa ma vada, sa fie langa mine, sa ma doreasca… As minti daca as spune ca nu-mi pun intrebari niciodata, atunci cand iti pasa de cineva e imposibil sa nu te apuce o mini-paranoia, atat cat sa stii ca el e in gandul tau intotdeauna. Dar, intotdeauna si fara exceptie, gelozia te seaca de energie, iti da cosmaruri si te face sa-ti pierzi ratiunea.

Cu alte cuvinte, uiti sa traiesti si ajungi sa faci din paranoia ta un mod de viata. Sa nu mai vorbim de faptul ca nebunia asta te face sa ii pierzi pe toti din jurul tau: pe prietenele tale nu le mai cauti, de frica sa nu cumva sa fie el tentat, prietenii lui sunt dati la o parte imediat, ca sa nu aiba iesiri cu baietii in care el sa aiba ocazia sa te insele, cuplurile sunt evitate pentru ca si acolo exista o prezenta feminina…

Dragele mele, rezolvati-va complexele, n-o sa ajungeti decat sa suferiti tot voi. Pentru ca, pana la urma, ei se satura sa traiasca cu Gestapo-ul in apropiere. O relatie inseamna risc, afectiv in primul rand. Si daca nu risti, nu castigi niciodata. Iar problema vazuta din punctul lui de vedere, se afla aici.