Ei nu sunt oameni? Ei nu simt?

De ce nu ar putea plange? De ce nu s-ar putea exterioriza?

Se spune ca doar femeile pot plange. Ca ele sunt mai sensibile, ca sunt mai emotive, sunt mult mai usor de impresionat.

Eu daca vad un barbat plangand, nu ma gandesc ca e mai putin barbat tocmai din cauza ca i-au scapat niste lacrimi. Toti simtim diferit, in felul nostru. E dreptul nostru sa ne exteriorizam asa cum dorim sau simtim.

Totusi, nu pot sa nu ma intreb de ce barbatii se rusineaza de acest aspect, de ce privesc lacrimile drept umilire.

Toti suntem oameni, deci ne putem manifesta cum credem de cuviinta.

Voi ce parere aveti? E rusinos sau nu pentru un barbat sa planga?

Dar recuperez eu..

Să revenim la subiectul nostru.

Cât de dispuse sunteţi să vă schimbaţi pentru partenerul vostru?

Ştim cu toţii că dragostea ne schimbă. Totuşi, cât de mult ne schimbă?

Aţi renunţat la prietenii ce ii aveaţi înainte de a vă întâlni perechea?

Eu recunosc că da. Nu mai păstrez legătura cu vechii prieteni dar nu el este de vină, ci eu. Timpul trece şi fiecare îşi vede de viaţă. Atât timp cât nu ne mai învârtim în acelaşi cerc, este normal să apară o oarecare distanţare.

Dar, sunt şi oameni care renunţa la prieteni din cauza geloziei partenerului. Chestia asta nu mi se pare normală.

El hotărăşte cum te îmbraci?

Am prietene care nu se pot îmbrăca aşa cum doresc pentru ca lui i se pare că e prea sexy, prea provocatoare, prea nu-ştiu-cum. Aşa că trebuie să se îmbrace cât mai decent, eventual cu bluze până la nivelul gâtului, ca să nu întoarcă nimeni capul după ea.

Mie mi se mai întâmplă să-mi spună că nu-i place cum îmi stă îmbrăcată în blugii x sau bluza y dar de interzis nu mi-a interzis niciodată să mă îmbrac cum vreau eu.

El decide cum vă petreceţi timpul?

Nu, noi decidem, niciodată eu sau el. Ci împreună.

Ce părere aveţi despre schimbariile ce apar într-o relaţie? Cât de mult te-ai schimbat pentru el?

Sau cat de mult ai fi dispusă să te schimbi?

Aici vorbim strict despre relatiile ce sunt la inceput, oamenii ce abia se descopera, partenerii ce invata sa se acomodeze cu cel/cea de langa ei. Eu la capitolul asta sunt mai retinuta, nu imi place sa vorbesc prea mult despre mine. Dar asta nu inseamna ca tin totul sub cheie, si ca fac din trecutul meu un mister.

Ma destainui, dar pe parcurs. Nu pot sporovai intr-una si sa-l impovarez pe cel de langa mine cu informatii ce nu-i folosesc la nimic.

Pentru unii, povestirea anumitor intamplari din trecut e foarte importanta. Vor sa stie totul de la inceput, ca sa nu aiba surprize la un moment dat. Totusi, daca inca nu il cunosti in intregime pe cel de langa tine, destainuirea prea multor fapte nu te impinge sa il judeci pe cel ce ti se confeseaza, desi n-ai avea dreptul?

In felul asta nu se poate distruge ceea ce este pe punctul de a incepe?

Pentru altii, relatarile trecutului nu au nicio relevanta. Cu cat stiu mai putine, cu atat sunt mai linistiti. Pentru ca merg pe ideea ca ceea ce nu stii nu te poate rani. Dar daca la un moment dat aflii un detaliu care te-ar putea deranja si incepi sa faci reprosuri ca persoana iubita s-a ascuns de tine?

Si uite asa, oricum ai da-o, tot nu e bine.

Sunt anumite lucruri, intamplari, amintiri, ce trebuie sa ramana pentru noi. Sunt ale noastre si nu trebuiesc date nimanui. Daca spui tot despre tine, risti sa te trezesti ca cel de langa tine s-a plictisit, ca nu mai are ce descoperi la tine din moment ce tu i-ai spus totul..

Mie mi-a placut sa fiu sincera…ceea ce am considerat ca este necesar sa stie, a stiut.

De la inceput.

Voi cum procedati? Stiti cand sa taceti?

Conform rezultatului studiului, bărbaţii sunt la fel de emoţionali ca şi femeile, iar sentimentele acestora sunt la fel de puternice şi profunde.

De asemenea, bărbaţii se îndrăgostesc mult mai des şi sunt mult mai predispuşi la a fi cuceriţi instantaneu. Explicaţia cercetătorilor este că femeile se maturizează mult mai repede, sunt mult mai realiste şi au o legătură mult mai profundă cu propriile sentimente.

Sursa: Tabu

Si eu care credeam ca barbatilor le e teama sa-si declare sentimentele si sa pronunte “te iubesc-ul” ala mult asteptat! Toti suntem unici in felul nostru, unii pasesc intr-o relatie increzatori, altii cu teama. Nu stiu daca femeilor le ia atat de mult timp pentru a spune ceea ce simt. E adevarat ca o deceptie te face sa-ti strangi sufletul si sa te inchizi in tine, nedorind sa mai lasi pe nimeni sa aiba acces la ceea ce simti, doresti…dar iubirea face miracole.

Apare cand te astepti mai putin, cand incetezi sa speri, cand vrei sa fi doar tu cu tine. Dragostea nu se masoara in cuvinte, ci in fapte, dovezi ce arata iubirea ce-o ai pentru cel de langa tine.

Eu i-am spus ca il iubesc atunci cand am simtit ca e cazul. N-a fost nici prea tarziu dar nici prea devreme. Ci atunci cand a trebuit. Atunci cand am simtit…

Voi cand ati spus primul Te iubesc?

Am cunoscut oameni implicati in relatii ciudate, as putea spune.

Am o prietena ce are o relatie care dureaza de vreo 8 ani. Nu mai stiu in ce imprejurari s-au cunoscut, oricum asta cred ca nu are importanta. Conteaza ca s-au indragostit unul de celalalt si ca au ramas impreuna. 8 ani.

Ea era genul de femeie rebela, impulsiva, care nu chibzuia prea mult atunci cand avea de luat o decizie. Spunea ce avea de spus fara cele mai mici retineri. Desi unii o considerau brutala, lipsita de diplomatie, ea era sincera. Pentru ca fusese invatata de mica sa spuna adevarul si mai ales ceea ce gandeste.

El, genul de om retinut, sobru, care masura fiecare cuvant si urmarea fiecare gest. Exact opusul ei.

La inceput totul era perfect, deabia incepeau sa se cunoasca, sa se descopere, sa se acomodeze unul cu celalalt. Petreceau destul de mult timp impreuna, dorind sa fie cat mai mult timp unul in compania celuilalt.

Timpul s-a scurs si odata cu decizia de a locui impreuna, au aparut si problemele.

Ei ii placea sa se plimbe, lui sa stea in casa si sa se uite la televizor.

Ea voia cafeua dulce, el amara. Pe el il deranja ca dimineata tinea baia prea mult ocupata, ei i se parea firesc sa se aranjeze si sa fie frumoasa.

El era gelos. Aici am vrut sa ajung. La gelozie. Gelozia de multe ori distruge relatii, macina suflete si poate aduce omul la disperare.

Daca iubesti e normal sa fii gelos, dar cu masura. Daca ajungi sa il terorizezi pe cel de langa tine, desi nu ai motive, e grav.

Imi povestea ca se enerveaza atat de usor, incat orice ea ar incerca sa spuna, in opinia lui, e gresit.

Si ca femeia trebuie sa asculte de barbat, nu sa ii nesocoteasca cuvantul. Si uite asa , dintr-o femeie libera si directa a transformat-o intr-una tacuta si supusa. A ripostat de multe ori, a incercat sa-l faca sa inteleaga unde si cum greseste, dar fara niciun rezultat. S-au despartit de cateva ori, dar pentru ca il iubea, au ajuns sa fie din nou impreuna, dar de data asta la distanta. Ea a ales sa plece cu familia in Spania, el a ramas in Ro.

Pastreaza legatura aproape zilnic, se intalnesc o data la cateva luni, dar eu cred ca relatia lor e aproape moarta.

Iar eu nu pot sa nu ma intreb de ce exista barbati care considera ca li se cuvine totul, ca femeia este un obiect pe care il manevrezi cum vrei si cand vrei.

Oameni buni, suntem oameni, avem sentimente, simtim, dorim, tanjim, nu suntem proprietatea nimanui, ci doar partenere de viata ce au dreptul la opinie, au dreptul sa spuna ce gandesc fara sa ajunga sa le fie teama.

Voi ce parere aveti despre barbatii ce incearca sa schimbe femeile si sa le modeleze dupa bunul lor plac?

Eu nu mai sunt in stare sa scriu de una singura aici, sa sustin doua pagini si sa fac si bine toata treaba asta. Deoarece stiu ca sunt cititoare care mai doresc sa scrie aici, le rog sa trimita un mail pe adresa lui Dojo (adresa pe care o gasesc pe pagina ei, la rubrica de contact), in care sa se prezinte si sa spuna ca doreste sa devina redactor pe “LaFeminin”. Din pacate, eu nu am drepturi de administrare si nu va pot face utilizatori.

Multumesc pentru toate gandurile voastre, imi pare rau ca nu voi mai putea fi prezenta aici, insa sper sa va conving sa mai treceti in vizita pe la mine, unde, din cand in cand, voi mai avea aricole precum cele pe care le citeati pe “LaFeminin”.

Sa ne citim cu bine!

Recunosc ca in ultima vreme am citit foarte putin, infinit mai putin decat o faceam acum cativa ani. As putea sa invoc lipsa de timp, lipsa inspiratiei in a alege ceva bun (sau bun in opinia mea), dar adevarul este ca toata tehnologia asta m-a facut sa nu-mi mai doresc sa tin o carte in mana. Am incercat si varianta cititului pe net, dar e obositor si n-are acelasi impact pe care o au paginile unei carti.

Din cand in cand mai dau pe la librarie, sa-mi mai cumpar o carte-doua. Invariabil, cele pe care le gasesc interesante sunt exagerat de scumpe, undeva peste 80 de lei/exemplar. Da, o sa spuneti ca pentru tigari am bani, dar pentru carti nu, ceea ce ar fi perfect adevarat. Ce ne facem, insa, cu studentii care abia au bani sa-si plateasca un loc la camin sau sa-si ia un bon de cantina? Cartile de specialitate, de istorie de exemplu, au niste preturi fulminante, toate pornind de la 100 de lei si oprindu-se undeva in jurul valorii de 350 de lei, bani care echivaleaza cu mancarea pe o luna si jumatate a unui student. Sunt convinsa ca exista niste costuri de productie foarte mari, insa pretul final mi se pare nejustificat de ridicat.

Cea mai recenta carte cumparata de mine este un roman de-al lui Stephen King, “Mobilul”. Misto, cu un subiect foarte interesant si de actualitate, un horror in care se exacerbeaza (asa cum ii sta bine lui King) efectul nociv al telefoniei mobile asupra creieraselor noastre. A costat 65 de lei si si-a meritat fiecare leu, insa nu pot sa nu ma intreb cati oameni au stat cu ea in mana, dorindu-si s-o citeasca, dar fara a putea s-o cumpere. Si, probabil, alegand o solutie de compromis: ori o citesc direct de pe net, ori fac 20 de excursii pana la Carturesti si o citesc acolo.

In ultima vreme, o gramada de cotidiane ofera carti (sau filme) odata cu vanzarea ziarului; laudabila initiativa, mai ales ca sunt chestii pe care nu le mai prea gasim in magazinele de specialitate. Eu mai prin cateodata carti din colectia “Cotidianul”, insa de obicei se termina inainte sa ajung eu la chioscul de ziare, semn ca romanul inca vrea sa se culturalizeze.

Recunosc, sunt atrasa de beletristica mai mult decat de orice altceva. Am plans cand am citit “Minunatele oase” – Alice Seabold si am trait cu suspans fiecare pagina din vreunul din romanele lui Grisham (poate ca o fi un romancier al maselor, dar mie imi place foarte mult, il citesc de vreo 12 ani cu regularitate). M-am lasat purtata de sensibilitatea ascunsa Annei din “Vila Amalia” a lui Quignard Pascal, m-am distrat citind retetele lui Dan Silviu Boerescu din “Istoria erotica a micului dejun” si am fost captivata de interactiunile rasiale din cartea lui Zadie Smith – “Despre frumusete”.

Da, cu alte cuvinte, imi place sa citesc si vreau recomandari, nu trebuie sa fie neaparat beletristica, sunt deschisa la propuneri.

De asemenea, ma bazez foarte mult pe ceea ce doriti voi sa cititi aici. Vreti sa ne vedeti scriind despre retete de papa? Lasati un comentariu si, daca veti fi mai multi cei care doriti sa stiti ce face o Nebuloasa in bucatarie, voi presta si va voi arata. Aveti tot felul de dileme ciudate? Trimiteti-ne un mail, iar noi, cele 4 care au speriat vestul (adica Dojo, Vipera, Crisia si cu mine), vom raspunde impreuna sau separat la intrebarile voastre.

Vreti sa aflati parerea noastra despre un subiect anume? La fel, mail sau comentariu si vom incerca sa fim cat mai prompte in a ne expune ideile.

Va multumim ca ne cititi si ca, datorita voua, crestem in fiecare zi

De cand ma stiu am fost de parere ca trebuie sa pastrezi o relatie civilizata cu cei cu care, la un moment dat in viata, ai facut ceva schimb de fluide. Iar cu cei cu care ai impartit niste momente din viata, mai bune sau mai rele, cu atat mai mult. Insa n-as putea sa spun exact ce inseamna, ca definitie, o “relatie civilizata”. Pentru mine a insemnat intotdeauna ceva de genul: am lasat loc de “buna, ce mai faci”, spus intr-o conversatie telefonica de ziua de nastere, sau la o cafea, o data pe an.

Sunt altii care inteleg asta cu totul diferit. “Ramanem prieteni” inseamna o conversatie de cateva minute bune cel putin o data pe saptamana, relationari pe messenger, alergat la el/ea de fiecare data cand exista o problema si asa mai departe. Pai daca tot va intelegeti atat de bine, de ce v-ati mai despartit? Parerea mea e ca prin acest gen de relatie, se incearca detinerea controlului asupra persoanei cu care, poate, la un moment dat, te-ai vazut intr-o relatie pe viata, sau, cel putin, de lunga durata.

In general, pastrarea acestui tip de relatie vine la initiativa femeilor, mai ales din partea celor care pun punct unei relatii amoroase. Si asta pentru ca sentimentul de vina este destul de apasator, iar noi, fiinte bune si dragalase, incheiem cu eternul: “dar vreau sa ramanem prieteni!”. Cunosc situatia, am spus si eu cuvintele astea de cateva ori deoarece mi se parea ca ma fac sa ma simt mai putin vinovata ca pun punct, desi el inca ma iubeste. si da, imi placea sa ma simt iubita, in continuare, chiar daca nu impartaseam acelasi sentiment. Era bine sa ma gandesc ca, orice as face, exista un om, undeva, care m-ar primi inapoi oricand si nu trebuia sa pierd legatura cu el.

Evident, cand faceam asta nu ma gandeam ca as putea face foarte mult rau unor oameni pe care nici macar nu-i cunosc. Unor alte femei, de exemplu, care, daca eu n-as fi fost prin preajma, ar fi avut sansa sa-mi faca “prietenul” fericit. Caci, da, in momentul in care el accepta acest tip de prietenie, gandul lui ascuns este ca ea sa vada ce om adevarat, loial si bun poate fi si sa-si reconsidere decizia de despartire.

Nu mi-am dat seama de asta pana cand n-am fost pusa in situatia de a dori sa fiu iubita unui barbat care avea o relatie de genul “doar prieteni” cu fosta logodnica. Nasol moment, pentru ca el era convins de prietenia ei sincera si, in secret, spera la o resuscitare a relatiei lor. Bineinteles ca mie mi-a trebuit o gramada de vreme sa-i explic ca normal ar fi ca eu sa fiu cea cu care vorbeste despre problemele care-l apasa si ca pot fi demna atat de prietenia, cat si de iubirea lui.

Eu nu mai vreau sa fiu prietena cu fostii, nu inteleg rostul. Dupa cum am spus, ne sunam de zilele de nastere (daca ni le amintim) sau ne mai spunem “Sarbatori fericite” cand e cazul, dar mai mult nu. De ce sa stiu ca isi doreste sa reia alte legaturi, de ce sa-i cunosc problemele cu actuala iubita, de ce sa mi-l imaginez in pat cu alta? Nu, mersi, sa-si vada fiecare de ale lui…

Una din dilemele mele era (si cred ca este in continuare), cum inveti sa faci din nou compromisuri intr-o relatie, in conditiile in care increderea intr-un eventual partener e exclusa din start. Cum te mobilizezi sa dai o sansa unui om in care oricum nu crezi, oricat de mult ti-ar demonstra ca merita?

De cand ma stiu, singura temere pe care o am e teama de ridicol. Si desi sunt multe momente in care imi doresc sa exprim ceea ce simt, gandul ca as putea fi penibila in a-mi arata sentimentele ma opreste si ma face la fel de glaciara ca aisbergul care a lovit Titanicul. Probabil si efectul e asemanator. De aceea, compromisul n-a fost niciodata o solutie pentru mine (desi asta nu inseamna ca n-am facut o gramada pana acum), pentru ca asta insemna, invariabil, acceptarea si daruirea sentimentelor pe care le port.

La inceputul relatiei mele cu fostul meu sot am realizat ca, fara acele compromisuri de care vorbea toata lumea, n-as putea sa il fac sa se rupa de vechile dezamagiri si sa isi faca planuri alaturi de mine. Asa ca am inceput prin a-i fi confidenta: ii ascultam temerile, incercam sa-i inteleg dezamagirile si luptam zilnic cu teama ca, daca n-as mai fi langa el sa-l tin de mana, l-as putea pierde. Toate astea au durat un an de zile, un an in care aveam senzatia ca am o obsesie pentru el, ca nu se numeste iubire ceea ce simt. Ma simteam dominata de dorintele lui, iar ceea ce aveam eu nevoie nu conta de nici un fel si ma consumam extrem de mult, atat fizic cat si emotional.

Dupa un an de incercari, am spus stop. Nu mai vroiam compromisuri, nu mai simteam ca mai pot sa lupt pentru ceea ce eu credeam din tot sufletul ca e barbatul vietii mele. Si ala a fost momentul in care el si-a dat seama ca ma iubeste si ma vrea in viata lui.

No, partea nasoala abia acum incepe. Faptul ca mi-am petrecut un an de zile facand compromisuri, m-a facut sa nu mai am rabdare de nici un fel. Taxam orice greseala, il fortam, practic, sa faca aceleasi compromisuri pe care le facusem si eu. Nu mai acceptam nici cea mai mica eroare de comportament, il vroiam barbatul perfect, iar asta l-a determinat pe el sa se indeparteze si sa faca greseala dupa greseala, pana cand acestea au fost mult prea mari ca sa mai poata fi reparate. Normal, s-a produs o fisura atat de mare incat, la un moment dat, nu s-a mai putut face nimic.

Asadar, cat e de bine sa faci compromisuri? Stiu, o sa spuneti ca ambii trebuie sa faca, dar cine e in masura sa cuantifice cate compromisuri a facut unul si cate a facut celalalt? Pentru ca in mintea ficaruia dintre noi, compromisul nostru valoreaza infinit mai mult decat al celuilalt. Si atunci? Ce-i facut?