Cel mai mult sunt iritata de femeile care au citit in viata lor mai mult decat lectura obligatorie din scoala generala sau liceu si fac parada cu asta. De obicei, aceste femei au usoare complexari de ordin fizic si atunci incearca sa compenseze unele lipsuri pe care cred ca le au prin a-si arata superioritatea intelectuala. Ceea ce nu e neaparat un lucru rau, sustin din toata inima femeile inteligente, insa consider ca fac un lucru destept atunci cand nu-si etaleaza intelectul cam asa cum super-market-urile isi etaleaza gogosarii.

“Sunt desteapta si imi sunt suficienta” este greseala de gandire cea mai mare pe care o pot face femeile, caci ceea ce uita ele e ca nu traiesc in jungla si ca, de multe ori, un om diplomat si mai saracut la minte face fata cu succes unor provocari mai mult decat o face un om al carui intelect e clar superior, dar se poarta ca o cizma.

Pentru acest tip de femei, complimentele care se refera strict la partea fizica sunt percepute ca jigniri grave, menite sa diminueze importanta capacitatii intelectuale si eu nu inteleg de ce e atat de rau sa-ti accepti si feminitatea, odata cu inteligenta. Mai multe despre asta a scris Andreea, intr-un articol minunat.

Sa revenim la aroganta. Tipologia prezentata mai sus nu are in nici un fel legatura cu “aroganta pitipongeasca”, asta e menita doar sa ma faca sa rad si sa le compatimesc pe bietele fete; auto-suficienta asta despre care vorbesc se manifesta in momentele in care persoana se simte amenintata, oarecum, de o alta prezenta feminina care da semne de inteligenta. Reactia instinctiva e de a-si zburli blana si de a scoate ghearele, respectiv de a incerca sa monopolizeze conversatia cu cateva remarci taioase, pentru care se folosesc cuvinte pretentioase, scoase direct de la DEX-ul personal, dobandit prin atatea ore de lectura si auto-educatie.

Mie mi s-a intamplat de multe ori sa fiu privita circumspect de catre femeile inteligente pe care le-am intalnit. Sa fiu considerata superficiala de catre ele, pentru ca ma imbrac in fusta scurta si imi iau pantofi cu toc, dar si sa le observ uimirea cand realizeaza ca nu am doar niste picioare lungi (si frumoase). Cel mai rau este ca nu realizeaza ca o intalnire intre doua femei care gandesc mai departe de rujuri si haine de la Mango nu poate fi decat constructiva si benefica. In schimb, aleg sa se simta amenintate si sa se comporte ca atare. De aceea le vezi in general in compania barbatilor, fiind cea mai buna prietena sau acceptand relatii gen “fuck-buddy/body”, nestiind sa ceara mai mult, nici de la ele, nici de la cel de langa ele. Pacat.

Norocul meu este ca sunt un om tolerant si aleg sa ignor comportamentele de felul asta, oamenii pe care ii intalnesc sunt, de cele mai multe ori, interesanti si placuti, asa ca nu-mi bat capul cu prejudecatile altora. Culmea culmilor este ca, desi se declara sustinatoare ale femeilor cu intelect dezvoltat, totusi, prietenele femei lipsesc cu desavarsire.

Ma vad nevoita sa inchei cu o mica explicatie, nedorind sa jignesc in vreun fel pe cineva. Sa se inteleaga foarte clar ca eu nu am nimic impotriva femeilor care au ca prieteni doar barbatii sau a celor care aleg sa aiba relatii fara obligatii; am facut (si fac) parte si dintr-o tabara si din cealalta. Insa ma depaseste doar atitudinea unor reprezentante ale speciei noastre cand aleg sa se poarte ca niste caini de paza in momentul in care se simt amenintate ca o alta femeie ar putea sa le ia din stralucire. Ca no, or fi ele desteapte, dar mai au de lucrat la capitolul “incredere in sine”.

O alta vorba spune ca “barbatul trebuie sa fie putin mai frumos decat dracul”, ceea ce, tehnic, e imposibil, pentru ca Lucifer a fost cel mai frumos dintre ingeri, iar asta inseamna ca frumusetea lui e intangibila.

Mie imi plac barbatii frumosi. Nu, nu neaparat frumusetea aia din reviste si filme, pentru ca fiecare are criterii proprii si personale in ceea ce priveste frumusetea. Imi place barbatul care arata siguranta si relaxare, care poarta un trening si un costum cu aceeasi eleganta, chiar daca nu se simte la fel de lejer in cel din urma. Imi place barbatul ingrijit, insa nu pana la exagerare, nu-mi doresc sa-mi impart cu el trusa de manichiura decat, poate, pentru a-i imprumuta o unghiera.

Da, vreau ca barbatul de langa mine sa arate bine. Din cand in cand vreau ca femeile de pe strada sa intoarca usor capul dupa el, iar eu sa-mi ridic barbia si sa zambesc, pentru ca eu sunt la bratul lui. Nu pot sa fiu o ipocrita si sa spun ca ma intereseaza doar cum gandeste, fara sa-mi pese de fizic. Concluzia ar fi ca vreau un barbat frumos si destept, si,  oricat de imposibil ar parea, toti cei cu care am avut o relatie au fost in felul asta. Nu pot sa spun ca sunt superficiala pentru ca imi doresc frumusete, pe langa intelect, dar nici nu pot sa stau langa un barbat neingrijit, mai ales ca nu sunt nici urata, nici cu bube.

Intotdeauna am zis despre mine ca nu sunt o femeie frumoasa, ci, mai degraba, una inteligenta. Insa nu pot sa nu remarc faptul ca barbatii intorc capul dupa mine, cateodata, ca mi se spune constant ca sunt o femeie eleganta. Si oricat de mult imi displace gandul de a fi privita pur si simplu ca una care arata bine, recunosc ca ma flateaza, desi nu arat asta intotdeauna.

Asa ca, frumusetea e importanta. Nu la nivel de modeling, sa fim seriosi, nu sunt adepta artificialitatii. Dar trebuie sa ne ingrijim si de corp, poate tot atat de mult cum ne ingrijim si de suflet. Pentru ca atitudinea noastra se reflecta in felul in care mergem pe strada, sau in felul in care vorbim cu ceilalti. Iar increderea in noi, in ceea ce suntem, ne face frumosi si ne pune un zambet discret in coltul gurii. Gura care are niste buze putin rujate, desigur

Eu sunt genul de om care nu prea spune ce-l apasa. Prefer sa imi duc singura dilemele, pentru ca stiu ca, pana la urma, tot eu sunt singura persoana care stie ce e mai bine pentru mine. Multi spun ca nu e bine, ca pentru asta sunt facuti prietenii, pentru aia am familie, ca sa spun ce ma doare. Eu spun ca toti avem probleme si mi se pare o chestie de egoism exagerat cand ceri cuiva sa te asculte si sa lase la o parte problemele lui.

De cand ma stiu am fost prietena care asculta. Iubita care sprijina. Sora care apara. Au fost situatii in care am cerut un umar de sprijin, insa toti cei carora le-am cerut asta au avut tendinta de a-mi judeca actiunile.

Imi vine in minte acum un moment de acum cativa ani buni, in care, stand de vorba cu una dintre cele mai bune prietene (pe atunci) si povestindu-i despre traumele mele sentimentale, ea mi-a spus: “Nu ma mai lua cu chestiile astea de sentimente, ca tu simti ca e cel mai potrivit pentru tine, ca tu vezi ca in intimitate e altfel, bla bla, ca nu ma intereseaza. Vezi ca azi e asa si maine altfel, ce dracu’ mai tot vrei? Ia-te si te du.” N-am mai indraznit sa mai vorbesc cu ea a doua oara si am facut exact ceea ce am crezut eu ca era mai bine pentru mine. S-a dovedit, intr-un final, ca am luat decizia corecta, iar ea si-a cerut scuze. A fost insa, inutil, ceva se rupsese, iar acum abia daca mai vorbim o data pe an.

Prietenii mei, in ciuda faptului ca ma iubesc foarte tare, au tendinta de a-mi impune sistemul lor de gandire, conceptia lor despre bine si rau. Si, ca noi toti de altfel, compara situatiile mele cu altele in care ei sau alti apropiati de-ai lor au fost/sunt implicati. Asta e singura chestie care ma umple de furie, am senzatia ca nu au incredere in mine si in felul meu de a gandi lucrurile. Stiu ca incearca sa ma previna sau sa-mi arate ca nu chiar totul se poate sfarsi asa cum am prevazut, insa eu am nevoie de sprijin si incredere in capacitatile mele de a reactiona in anumite situatii.

Imi iubesc prietenii si imi doresc sa vorbesc cu ei. Insa, de cele mai multe ori, nu-mi doresc ca ei sa-si impuna punctul de vedere, ci doar sa ma asculte, fara sa ma judece. Cer prea mult?

Desigur vă întrebaţi de ce…cum se poate ajunge aici sau cât de inconştient poate fi cineva să se lase adus în acest stadiu… Nu o sa întru aici în detalii legate de motivul în sine.

Am auzit cu toţii la un moment dat următorul lucru: dacă o să şi se tot spună că eşti nebun, o să ajungi să crezi acest lucru. În viaţa mea se întâmplau lucruri de ceva timp ce intrau în totala contradicţie cu ceea ce cred eu despre o relaţie, despre modul în care trebuie să se întâmple anumite lucruri, în totală contradicţie cu mine ca persoana, cu felul meu de a fi.

Deşi încercam constant să comunic ce simt şi ce se întâmplă cu mine, mai şi ceream ajutor pentru că ştiam exact de ce am nevoie, nu primeam decât replici simple: „eşti luată tu cu capul”. După o vreme am început să mă întreb dacă am o privire „obiectivă” asupra situaţiei şi m-am hotărât să întreb prietenii din jurul meu. Încercam să le expun situaţia şi ceream părerea. Prietenii îmi spuneau că gândesc cât se poate de normal.

Cu toate astea, în mintea mea deja apăruse incertitudinea, neîncrederea în mine şi mai grav: discuţii interminabile cu mine în gând. Aceste discuţii nu se mai opreau. Începeau simplu şi continuau, se amplificau până când ajungeam să îmi doresc să îmi smulg creierul. Era infernal. Eram bolnavă, arătam bolnavă, iar după o lungă perioadă, când eram mult mai bine cineva timid m-a întrebat : „ scuze că îndrăznesc, dar astă vara ai fost bolnavă, pentru că arătai ca o umbra?”. Simţeam că mă ofilesc, că mor încet în mine, că eu ca persoana-personalitate mă sting şi nu mai ştiu unde sunt…

Aşa că mi-am luat inima în dinţi şi m-am programat la un renumit psiholog. Având în vedere ca şi eu fac parte din aceiaşi tagmă, în linii mari ştiam că trebuie să fiu deschisă şi să spun ce mă frământă. Şi am purces la drum…

După prima şedinţă am plecat zâmbind, ceea ce pentru starea mea era mare lucru. Zâmbeam pentru că după o oră îmi spusese : „ scopul şedinţelor noastre va fi acela să te învăţăm să fii egoistă. Eşti mult prea înţelegătoare. Aceasta este problema ta.”. Având în vedere că nu era prima dată când mi se spunea asta, am zis că probabil e timpul să lucrez la acest subiect.

A doua şedinţă a fost şi mai funny. Trebuia să fac un test de personalitate după ce mă întorsesem din Belgia şi dormisem fix 2 ore. Totul bine şi frumos până când domnişoara din faţa mea m-a pus să desenez un om. Cu un talent extraordinar la desen, am scrijelit fiinţa umană în ceva cu mâini, picioare, ochi, urechi, par. La final vine întrebarea: „ ce este? Femeie sau bărbat?”. Am făcut brusc ochii mari nedumirită manifestându-mi indignarea faţă de această întrebare. Cum nu a reuşit să o scoată la capăt cu mine, a cedat.

Următoarea şi ultima şedinţă m-a dus pe culmile disperării, dovadă că întotdeauna se poate şi mai rău. Dl. psiholog dă în latura freudiană a terapiei cu o întrebare cheie în terapia mea de a deveni egoistă: „faci sex oral?”. Deşi eram la psiholog şi trebuia în mod normal să răspund simplu la întrebare, nu m-am putut abţine să nu întreb care este relevanţa acestei întrebări. „ Foarte simplu. Dacă înghiţi când faci sex oral, înseamnă că eşti dispusă să accepţi foarte multe lucruri. Dacă nu înseamnă că transmiţi că totul are o limită!”. O să vă las să vă gândiţi voi la acest lucru…

Pentru că şedinţa a continuat cu altă întrebare : „ Dacă ai avea o nucă (explicaţie: nuca fiind fructul ce nu îmi place mie) cu cine ai împărţi-o?”. Şi eu sigură pe mine: „ cu nişte prieteni cărora le plac nucile”. Nemulţumit de răspuns. Mai încerc câteva variante la care domnul, vădit deranjat mă întreabă: „ bărbat sau femeie?”. UUUUPPPPPSSSSS….. revenim la problemă. Pentru că în timpul liber mai fac şi traininguri am învăţat că cel mai sigur e să pui întrebări de clarificare …. cum o dădeam nimic… După 2 ore de „terapie” nuca a rămas nedată, psihologul frustrat de „nuca” din capul meu şi eu plină de spumele mării că nu înţelegeam.

Am avut norocul să cunosc nişte persoane ce mi-au dat să citesc foarte mult în acea perioada cărţi de neurolingvistică. Pentru că tot ce îmi doream era să mă regăsesc şi să mă liniştesc am încercat să aplic. Şi…surpriză: are şi efect. Neurolingvistica este un nou tip de terapie ce se bazează pe educarea creierului de a percepe lucrurile într-un fel pozitiv pentru tine.

Nu e nimic greşit în a merge la psiholog. Nu înseamnă nici că eşti slab, nici că eşti dus cu capul şi cu siguranţă nu înseamnă că eşti pierdut pentru societate. Merită să faceţi asta dacă simţiţi că lucrurile vă scapă de sub control. Asiguraţi-vă însă că nu face asta doar pentru bani şi nu vă tratează superficial.

Persoanele din jurul meu îmi spun ca sunt ca pasarea Phonix – renasc din propria cenuşă atunci când nici măcar eu nu mai cred că este posibil. Din experienţa asta am învăţa foarte multe lucruri, dar unul mi se pare foarte important : nu intraţi în luptă cu voi înşivă. Nu vă negaţi ca persoane şi felul de a fi. E un consum ce nu poate fi justificat de nimic! Şi mai ales : nu acceptaşi să vi se spună prea mult „eşti luat/luată cu capul”!!!!!!

As intelege daca ar fi spuse de bunica. Pe vremea ei fetele nu erau date la scoala mai mult de patru clase si in cel mai bun caz invatau la pension maniere elegante si buna gospodarie. Casatoriile erau aranjate de parinti pe considerente de avere si pozitie sociala. Iubeai in taina vreun profesoras timid care-ti recita poezii cu glasul tremurat? Ti-l stergea urgent din minte boiernasul cu avere si 10 ani mai mare ca tine pe care ti-l bagau pe gat ai tai. Si traiai o viata de ascultare, de dependenta de barbat din toate punctele de vedere, de crescut copii si de ocupat de gospodarie, de lipsa de intelegere sau de placere.

As intelege daca ar fi spuse de matusa mea. Avea ea o vorba: “Inainte sa termini facultatea te maritai cu cine voiai, dupa ce terminai facultatea te maritai cu cine apucai”. Pe vremea ei femeia putea sa mearga la scoala, era incurajata sa aiba serviciu si chiar cariera. Cu toate aceste casatoriile aranjate nu disparusera. Iubeai vreun profesoras timid care te tinea de mana pe drumul intre camin si facultate in timp ce-ti recita poezii? Era ajutat rapid sa alfabetizeze copiii din cine stie ce satuc prafuit, in timp ce tu erai ajutata sa te concentrezi mai bine asupra doctorului ingamfat si egoist pe care ti-l bagau pe gat ai tai. Si ajungeai sa traiesti o viata de munca pe doua fronturi, la serviciu si acasa. Acasa unde cresteai copii si slujeai imparatul, intr-o totala lipsa de intelegere, de ajutor sau de placere. Sa pleci? Ai fi fost considerata ultima femeie daca ai fi divortat.

Cunosc mai multe relatii in care el crede ca-i suficient ca munceste pentru a aduce bani in casa. Aud replicile de mai sus din gurile unor femei tinere. Care au avut de ales. Care sunt emancipate, educate, si care fac zilnic compromisuri. E adevarat, si pietrele de moara se macina in frecare, trebuie sa mai lasi de la tine ca sa fie bine, ca nu-l gasesti poate din prima pe acela cu care sa te potrivesti perfect. Dar tu, femeia care munceste la fel de mult, care aduce bani in casa, care iubeste si daruieste si lasa de la ea, tu deschide ochii bine si judeca: lasa si el ceva de la el? A schimbat macar un lucru care te deranjeaza daca i-ai explicat si l-ai rugat asta? Te ajuta? Te intelege?

Sau sta pe soclul lui, nemuritor si rece, asteptand sa i se aduca totul la nas? Daca este asa, de ce esti tot acolo? De ce taci, renuntand la tine inca o data si inca o data, amarandu-te si amagindu-te ca maine va fi altfel? Vorbeste, cere-i ce vrei! Sau pleaca!

Se spune ca iubesti atat cat daruiesti. Daca din sens opus nu prea vine nimic, sigur vei ajunge si tu la vesnicul: ”Toata viata ti-am suportat rautatile!” spus amar dupa o viata de lipsa de intelegere, de ajutor sau de placere.

1. Aruncă – arde – distruge lucrurile lui …

Că doar nu ai înnebunit să returnezi ce trebuie să ajungă la el. Fă praf totul şi după aia motivează că eşti distrusă, că doar a fost iubirea vieţii tale. Cu cât e mai valoros obiectul lui, cu atât mai bine. Va afla ce înseamnă pentru tine o despărţire şi câtă suferinţă trebuie tu să calmezi acum.

2. Urlă la el de câte ori vă întâlniţi. Fă scandal şi în biserică, doar e dreptul tău.

Dacă dă sfântul să vă întâlniţi, ai grijă ca până la 4 blocuri distanţă să ştie toată lumea ce hram poartă. Şi cât de mică o are, că e rupt în fund şi că a trăit de pe tine etc. Neapărat să închei “discuţia” cu încă o şarjă de injurii şi blesteme. Trebuie să sufere nesimţitul.

3. Prietenii voştri trebuie să aleagă. Şi să ştie .. multe.

Dacă aveţi amici comuni, bagă-i în scandal. Ai grijă să le povesteşti şi lor absolut toate problemele pe care le-aţi avut, toate greşelile lui. Dacă nefericitul a fost totuşi o pereche decentă, pune-ţi imaginaţia la muncă. Plus nişte “hiperbole” acolo nu strică.

4. Distruge-l. Mergi la el la job, la vecini şi cunoscuţi.

Nu te opri la scandal pe stradă sau la a manipula prietenii. Ştii unde locuieşte şi unde lucrează. Fă scandal acolo şi nu te opri de la nimic, până i-ai distrus orice urmă de viaţă socială. Este semn de laşitate să îi laşi vreo şansă de revenire. Şi, dacă vezi că unii te privesc deja ca pe o nebună, continuă, că unii sunt mai grei de cap. Plus că şi monstrul ăla de “ex” se pare că te vorbeşte de rău faţă de oamenii ăştia, de vorbele tale unora le trec pe lângă urechi.

5. Urmăreşte-l şi cauzează-i pagube şi stress.

Chiar şi după ce trec luni de la despărţire, mai fă-i câte o surpriză. O cheie pe maşină, un geam spart, un graffitti pe uşă sau pe zid, semne de afecţiune de genul ăsta. Şi dacă îl vezi la braţ cu altă damă, revino la punctul 2 şi fă o paranghelie în mijlocul restaurantulu sau străzii de să vorbească lumea şi peste 20 de ani.

După ce ai pus în aplicare micile noastre secrete, este clar că vei fi încununată ca zâna neoficială a despărţirilor, lumea întreagă te va cunoaşte şi vorbi … acum că e de bine sau nu, ce mai contează?

Eşti “femeia ideală” pentru că pur şi simplu dă estrogenul pe foc sau doar pentru că ştii că asta se aşteaptă de la tine? Ai purta un jeans, dar nu îndrăzneşti? Păi ce impresie vei face? Tu, femeia desprinsă din romanele victoriene, supusă şi fără orice iniţiativă personală ce ar călca “idealul” ăsta, chiar eşti fericită? E bună viaţa asta de .. oaie?

Dacă te simţi mai bine în haine “casual” sau fără farduri, de ce te forţezi? Dacă nu eşti gospodina perfectă de ce nu te bucuri că poate eşti o tipă cu carieră bună? De ce nu te bucuri că eşti poate bună la pat, chiar dacă nu arăţi ca o poză din Neckermann?

Pentru că societatea ţi-a măcinat orice tendinţă de independenţă şi te-a învăţat că rolul tău este să dai cu mopul prin casă şi să renunţi la orice dezvoltare personală, că doar nu ai nevoie de aşa ceva. La ce să ai un doctorat, când tot la schimbat scutece răhăţite ajungi?

“Femeia ideală” pentru societate eşti tu. Simţi că eşti tu însăţi? Că eşti împlinită? Atunci, te felicit. Eşti unul dintre puţinele exemple de om care chiar ştie ce doreşte de la viaţă şi uite că ţi-ai atins scopul.

Nu eşti în “pielea” ta? Ai creier de cercetător şi îl macini cu “Sclava Isaura”? Urăşti tocurile cu pasiune, dar îţi maltratezi picioarele pentru că “aşa trebuie”? De ce? Crezi că femeile “nonconformiste” mor de singurătate? Că nu au bărbaţi care să le iubească sau o viaţă împlinită? Că unghiile scurte şi pantalonii de pe ele vor ucide orice feminitate?

Avantajul lor este că au încetat să îşi conducă viaţa după ce consideră societatea că e “normal”. O societate mereu în schimbare, dar încă destul de strictă când e vorba de femei. Asemenea femei şi-au păstrat calităţile pe care le consideră importante şi în rest au luat ele însele decizii.

Unele sunt casnice poate, pentru că familia a fost importantă pentru ele, altele ţin în picioare afaceri de succes şi au cariere la fel de bune ca un bărbat. Unele încă dau poate shutdow greşit în Windows în timp ce altele sunt programatori de succes sau ingineri capabili. Unele încă sunt experte în “ţoale” şi sunt pasionate de modă, altele îmbracă dimineaţa ce se nimereşte.

Important este să ştii tu ce doreşti de la viaţă. Nu e nimic greşit în a fi o “barbie girl”, atât timp cât simţi tu că aşa e bine. La fel cum nu te va împuşca nimeni că iar ai ars macaroanele sau că ai unghiile tăiate scurt. Pentru că tu ştii care îţi sunt calităţile şi CE TE FACE FEMEIE.

Nu fi o oaie nefericită, luând de bun tot ce susţine societatea. Sau luându-te orbeşte după “turmă”. Eşti frumoasă şi seducătoare în momentul în care ştii să îţi pui în valoare calităţile, nu când eşti pierdută în spaţiu pentru că rolul pe care ţi l-ai asumat nu ţi se potriveşte.