Archive for the ‘Socializare la feminin’ Category

Femeile si aroganta

Wednesday, October 7th, 2009

De-a lungul prea-tulburatei mele vieti, mi-a fost dat sa intalnesc multe feluri de aroganta, existente in femininul inconjurator. Povestind aseara cu un prieten despre aroganta feminina, mi-am dat seama ca nu asta e problema, ci auto-suficienta aratata de unele femei, de obicei atunci cand vin in contact cu alte femei.

Cel mai mult sunt iritata de femeile care au citit in viata lor mai mult decat lectura obligatorie din scoala generala sau liceu si fac parada cu asta. De obicei, aceste femei au usoare complexari de ordin fizic si atunci incearca sa compenseze unele lipsuri pe care cred ca le au prin a-si arata superioritatea intelectuala. Ceea ce nu e neaparat un lucru rau, sustin din toata inima femeile inteligente, insa consider ca fac un lucru destept atunci cand nu-si etaleaza intelectul cam asa cum super-market-urile isi etaleaza gogosarii. (more…)

Despre frumusete

Monday, October 5th, 2009

De cate ori n-ati auzit in jurul vostru femei (barbati mai putin) care spun: “pe mine nu ma intereseaza cum arata, eu il vreau pentru ca ma iubeste/ma simt protejata/mi-e bine cu el” etc. Acum io nu vreau sa spun ca femeile alea mint sau nu stiu ce vorbesc, doar ca am senzatia ca sub vorbele alea se ascunde o mica ipocrizie.

O alta vorba spune ca “barbatul trebuie sa fie putin mai frumos decat dracul”, ceea ce, tehnic, e imposibil, pentru ca Lucifer a fost cel mai frumos dintre ingeri, iar asta inseamna ca frumusetea lui e intangibila. (more…)

Cand sa ne ascultam prietenii

Sunday, May 17th, 2009

Sunt diverse situatii in viata pe care nu le putem duce singuri in spate si atunci cerem sfaturi. Sau doar ne descarcam sufletele in fata celor pe care ii simtim aproape: prieteni, iubiti, familie.

Eu sunt genul de om care nu prea spune ce-l apasa. Prefer sa imi duc singura dilemele, pentru ca stiu ca, pana la urma, tot eu sunt singura persoana care stie ce e mai bine pentru mine. (more…)

Cu creierul in batista…la psiholog

Wednesday, March 18th, 2009

Vara trecuta …. totul se transformase într-un iad în viaţa mea. Căldura contribuia şi ea la acest iad, dar părea o adiere plăcută faţă de ce simţeam. Nopţile se transformau încet şi sigur în stări de veghe ale creierului, ziua venea ca un coşmar nesfârşit în care trebuia sa lucrez fără a mă putea concentra. Totul era din ce în ce mai tulbure cu tot ce se poate asocia: depresie, lacrimi, neîncredere în mine, calmante, izolare…şi lista ar putea continua.

Desigur vă întrebaţi de ce…cum se poate ajunge aici sau cât de inconştient poate fi cineva să se lase adus în acest stadiu… Nu o sa întru aici în detalii legate de motivul în sine.

Am auzit cu toţii la un moment dat următorul lucru: dacă o să şi se tot spună că eşti nebun, o să ajungi să crezi acest lucru. În viaţa mea se întâmplau lucruri de ceva timp ce intrau în totala contradicţie cu ceea ce cred eu despre o relaţie, despre modul în care trebuie să se întâmple anumite lucruri, în totală contradicţie cu mine ca persoana, cu felul meu de a fi.

Deşi încercam constant să comunic ce simt şi ce se întâmplă cu mine, mai şi ceream ajutor pentru că ştiam exact de ce am nevoie, nu primeam decât replici simple: „eşti luată tu cu capul”. După o vreme am început să mă întreb dacă am o privire „obiectivă” asupra situaţiei şi m-am hotărât să întreb prietenii din jurul meu. Încercam să le expun situaţia şi ceream părerea. Prietenii îmi spuneau că gândesc cât se poate de normal.

Cu toate astea, în mintea mea deja apăruse incertitudinea, neîncrederea în mine şi mai grav: discuţii interminabile cu mine în gând. Aceste discuţii nu se mai opreau. Începeau simplu şi continuau, se amplificau până când ajungeam să îmi doresc să îmi smulg creierul. Era infernal. Eram bolnavă, arătam bolnavă, iar după o lungă perioadă, când eram mult mai bine cineva timid m-a întrebat : „ scuze că îndrăznesc, dar astă vara ai fost bolnavă, pentru că arătai ca o umbra?”. Simţeam că mă ofilesc, că mor încet în mine, că eu ca persoana-personalitate mă sting şi nu mai ştiu unde sunt…

Aşa că mi-am luat inima în dinţi şi m-am programat la un renumit psiholog. Având în vedere ca şi eu fac parte din aceiaşi tagmă, în linii mari ştiam că trebuie să fiu deschisă şi să spun ce mă frământă. Şi am purces la drum…

După prima şedinţă am plecat zâmbind, ceea ce pentru starea mea era mare lucru. Zâmbeam pentru că după o oră îmi spusese : „ scopul şedinţelor noastre va fi acela să te învăţăm să fii egoistă. Eşti mult prea înţelegătoare. Aceasta este problema ta.”. Având în vedere că nu era prima dată când mi se spunea asta, am zis că probabil e timpul să lucrez la acest subiect.

A doua şedinţă a fost şi mai funny. Trebuia să fac un test de personalitate după ce mă întorsesem din Belgia şi dormisem fix 2 ore. Totul bine şi frumos până când domnişoara din faţa mea m-a pus să desenez un om. Cu un talent extraordinar la desen, am scrijelit fiinţa umană în ceva cu mâini, picioare, ochi, urechi, par. La final vine întrebarea: „ ce este? Femeie sau bărbat?”. Am făcut brusc ochii mari nedumirită manifestându-mi indignarea faţă de această întrebare. Cum nu a reuşit să o scoată la capăt cu mine, a cedat.

Următoarea şi ultima şedinţă m-a dus pe culmile disperării, dovadă că întotdeauna se poate şi mai rău. Dl. psiholog dă în latura freudiană a terapiei cu o întrebare cheie în terapia mea de a deveni egoistă: „faci sex oral?”. Deşi eram la psiholog şi trebuia în mod normal să răspund simplu la întrebare, nu m-am putut abţine să nu întreb care este relevanţa acestei întrebări. „ Foarte simplu. Dacă înghiţi când faci sex oral, înseamnă că eşti dispusă să accepţi foarte multe lucruri. Dacă nu înseamnă că transmiţi că totul are o limită!”. O să vă las să vă gândiţi voi la acest lucru…

Pentru că şedinţa a continuat cu altă întrebare : „ Dacă ai avea o nucă (explicaţie: nuca fiind fructul ce nu îmi place mie) cu cine ai împărţi-o?”. Şi eu sigură pe mine: „ cu nişte prieteni cărora le plac nucile”. Nemulţumit de răspuns. Mai încerc câteva variante la care domnul, vădit deranjat mă întreabă: „ bărbat sau femeie?”. UUUUPPPPPSSSSS….. revenim la problemă. Pentru că în timpul liber mai fac şi traininguri am învăţat că cel mai sigur e să pui întrebări de clarificare …. cum o dădeam nimic… După 2 ore de „terapie” nuca a rămas nedată, psihologul frustrat de „nuca” din capul meu şi eu plină de spumele mării că nu înţelegeam.

Am avut norocul să cunosc nişte persoane ce mi-au dat să citesc foarte mult în acea perioada cărţi de neurolingvistică. Pentru că tot ce îmi doream era să mă regăsesc şi să mă liniştesc am încercat să aplic. Şi…surpriză: are şi efect. Neurolingvistica este un nou tip de terapie ce se bazează pe educarea creierului de a percepe lucrurile într-un fel pozitiv pentru tine.

Nu e nimic greşit în a merge la psiholog. Nu înseamnă nici că eşti slab, nici că eşti dus cu capul şi cu siguranţă nu înseamnă că eşti pierdut pentru societate. Merită să faceţi asta dacă simţiţi că lucrurile vă scapă de sub control. Asiguraţi-vă însă că nu face asta doar pentru bani şi nu vă tratează superficial.

Persoanele din jurul meu îmi spun ca sunt ca pasarea Phonix – renasc din propria cenuşă atunci când nici măcar eu nu mai cred că este posibil. Din experienţa asta am învăţa foarte multe lucruri, dar unul mi se pare foarte important : nu intraţi în luptă cu voi înşivă. Nu vă negaţi ca persoane şi felul de a fi. E un consum ce nu poate fi justificat de nimic! Şi mai ales : nu acceptaşi să vi se spună prea mult „eşti luat/luată cu capul”!!!!!!

Iubeste! Daruieste! Pana cand degeaba?

Saturday, March 14th, 2009

“Te pup, trebuie sa ajung acasa, ca vine al meu si iar ma cearta ca a murit de foame pana am ajuns eu: singur nu-si pune de mancare! Nici nu stiu ce sa mai gatesc, ca nu mananca doua zile la rand aceeasi mancare si-I un mofturos! Aia nu-i place, aia nu mananca pentru ca nu-mi iese ca maica-sii, ma dispera!”. “Dupa ce a venit tarziu sa ma ia si mi-a si mustacit cand a vazut cum m-am imbracat, am ajuns la petrecerea firmei, am stat 10 minute si-am plecat. Nu i-a placut, ca nu prea cunostea pe nimeni si nu-i place sa danseze. Trebuia sa ma astept, asa face mereu cand e vorba de ceva legat de slujba mea.” . Vi se par cunoscute replicile? Le-ati auzit in jurul vostru?

As intelege daca ar fi spuse de bunica. Pe vremea ei fetele nu erau date la scoala mai mult de patru clase si in cel mai bun caz invatau la pension maniere elegante si buna gospodarie. Casatoriile erau aranjate de parinti pe considerente de avere si pozitie sociala. Iubeai in taina vreun profesoras timid care-ti recita poezii cu glasul tremurat? Ti-l stergea urgent din minte boiernasul cu avere si 10 ani mai mare ca tine pe care ti-l bagau pe gat ai tai. Si traiai o viata de ascultare, de dependenta de barbat din toate punctele de vedere, de crescut copii si de ocupat de gospodarie, de lipsa de intelegere sau de placere.

As intelege daca ar fi spuse de matusa mea. Avea ea o vorba: “Inainte sa termini facultatea te maritai cu cine voiai, dupa ce terminai facultatea te maritai cu cine apucai”. Pe vremea ei femeia putea sa mearga la scoala, era incurajata sa aiba serviciu si chiar cariera. Cu toate aceste casatoriile aranjate nu disparusera. Iubeai vreun profesoras timid care te tinea de mana pe drumul intre camin si facultate in timp ce-ti recita poezii? Era ajutat rapid sa alfabetizeze copiii din cine stie ce satuc prafuit, in timp ce tu erai ajutata sa te concentrezi mai bine asupra doctorului ingamfat si egoist pe care ti-l bagau pe gat ai tai. Si ajungeai sa traiesti o viata de munca pe doua fronturi, la serviciu si acasa. Acasa unde cresteai copii si slujeai imparatul, intr-o totala lipsa de intelegere, de ajutor sau de placere. Sa pleci? Ai fi fost considerata ultima femeie daca ai fi divortat.

Cunosc mai multe relatii in care el crede ca-i suficient ca munceste pentru a aduce bani in casa. Aud replicile de mai sus din gurile unor femei tinere. Care au avut de ales. Care sunt emancipate, educate, si care fac zilnic compromisuri. E adevarat, si pietrele de moara se macina in frecare, trebuie sa mai lasi de la tine ca sa fie bine, ca nu-l gasesti poate din prima pe acela cu care sa te potrivesti perfect. Dar tu, femeia care munceste la fel de mult, care aduce bani in casa, care iubeste si daruieste si lasa de la ea, tu deschide ochii bine si judeca: lasa si el ceva de la el? A schimbat macar un lucru care te deranjeaza daca i-ai explicat si l-ai rugat asta? Te ajuta? Te intelege?

Sau sta pe soclul lui, nemuritor si rece, asteptand sa i se aduca totul la nas? Daca este asa, de ce esti tot acolo? De ce taci, renuntand la tine inca o data si inca o data, amarandu-te si amagindu-te ca maine va fi altfel? Vorbeste, cere-i ce vrei! Sau pleaca!

Se spune ca iubesti atat cat daruiesti. Daca din sens opus nu prea vine nimic, sigur vei ajunge si tu la vesnicul: ”Toata viata ti-am suportat rautatile!” spus amar dupa o viata de lipsa de intelegere, de ajutor sau de placere.

Adio, the ţaţa’s style

Friday, March 13th, 2009

Ai divorţat recent? Te-ai despărţit de iubit? Învaţă de la noi cum să zici “adio” în cel mai cel stil de “ţaţă”.

1. Aruncă – arde – distruge lucrurile lui …

Că doar nu ai înnebunit să returnezi ce trebuie să ajungă la el. Fă praf totul şi după aia motivează că eşti distrusă, că doar a fost iubirea vieţii tale. Cu cât e mai valoros obiectul lui, cu atât mai bine. Va afla ce înseamnă pentru tine o despărţire şi câtă suferinţă trebuie tu să calmezi acum.

2. Urlă la el de câte ori vă întâlniţi. Fă scandal şi în biserică, doar e dreptul tău.

(more…)

Si, iti place viata de oaie?

Tuesday, March 10th, 2009

Eşti femeie. Trebuie să porţi tocuri, fuste frumoase, părul coafat, unghiile frumos “manichiurate” şi un fard de calitate. Se presupune că ştii doar chestii “girly” şi că dai încă shutdown din buton, când termini de scris in word, singurul program (alături de messenger) pe care societatea se aşteaptă să îl foloseşti. Te bucuri că şeful încă nu se dă la tine şi trăieşti o relaţie de rahat cu un individ care te vede doar ca purtătoare de vagin şi bucătar angajat full-time.

Eşti “femeia ideală” pentru că pur şi simplu dă estrogenul pe foc sau doar pentru că ştii că asta se aşteaptă de la tine? Ai purta un jeans, dar nu îndrăzneşti? Păi ce impresie vei face? Tu, femeia desprinsă din romanele victoriene, supusă şi fără orice iniţiativă personală ce ar călca “idealul” ăsta, chiar eşti fericită? E bună viaţa asta de .. oaie?

(more…)