Vara trecuta …. totul se transformase într-un iad în viaţa mea. Căldura contribuia şi ea la acest iad, dar părea o adiere plăcută faţă de ce simţeam. Nopţile se transformau încet şi sigur în stări de veghe ale creierului, ziua venea ca un coşmar nesfârşit în care trebuia sa lucrez fără a mă putea concentra. Totul era din ce în ce mai tulbure cu tot ce se poate asocia: depresie, lacrimi, neîncredere în mine, calmante, izolare…şi lista ar putea continua.
Desigur vă întrebaţi de ce…cum se poate ajunge aici sau cât de inconştient poate fi cineva să se lase adus în acest stadiu… Nu o sa întru aici în detalii legate de motivul în sine.
Am auzit cu toţii la un moment dat următorul lucru: dacă o să şi se tot spună că eşti nebun, o să ajungi să crezi acest lucru. În viaţa mea se întâmplau lucruri de ceva timp ce intrau în totala contradicţie cu ceea ce cred eu despre o relaţie, despre modul în care trebuie să se întâmple anumite lucruri, în totală contradicţie cu mine ca persoana, cu felul meu de a fi.
Deşi încercam constant să comunic ce simt şi ce se întâmplă cu mine, mai şi ceream ajutor pentru că ştiam exact de ce am nevoie, nu primeam decât replici simple: „eşti luată tu cu capul”. După o vreme am început să mă întreb dacă am o privire „obiectivă” asupra situaţiei şi m-am hotărât să întreb prietenii din jurul meu. Încercam să le expun situaţia şi ceream părerea. Prietenii îmi spuneau că gândesc cât se poate de normal.
Cu toate astea, în mintea mea deja apăruse incertitudinea, neîncrederea în mine şi mai grav: discuţii interminabile cu mine în gând. Aceste discuţii nu se mai opreau. Începeau simplu şi continuau, se amplificau până când ajungeam să îmi doresc să îmi smulg creierul. Era infernal. Eram bolnavă, arătam bolnavă, iar după o lungă perioadă, când eram mult mai bine cineva timid m-a întrebat : „ scuze că îndrăznesc, dar astă vara ai fost bolnavă, pentru că arătai ca o umbra?”. Simţeam că mă ofilesc, că mor încet în mine, că eu ca persoana-personalitate mă sting şi nu mai ştiu unde sunt…
Aşa că mi-am luat inima în dinţi şi m-am programat la un renumit psiholog. Având în vedere ca şi eu fac parte din aceiaşi tagmă, în linii mari ştiam că trebuie să fiu deschisă şi să spun ce mă frământă. Şi am purces la drum…
După prima şedinţă am plecat zâmbind, ceea ce pentru starea mea era mare lucru. Zâmbeam pentru că după o oră îmi spusese : „ scopul şedinţelor noastre va fi acela să te învăţăm să fii egoistă. Eşti mult prea înţelegătoare. Aceasta este problema ta.”. Având în vedere că nu era prima dată când mi se spunea asta, am zis că probabil e timpul să lucrez la acest subiect.
A doua şedinţă a fost şi mai funny. Trebuia să fac un test de personalitate după ce mă întorsesem din Belgia şi dormisem fix 2 ore. Totul bine şi frumos până când domnişoara din faţa mea m-a pus să desenez un om. Cu un talent extraordinar la desen, am scrijelit fiinţa umană în ceva cu mâini, picioare, ochi, urechi, par. La final vine întrebarea: „ ce este? Femeie sau bărbat?”. Am făcut brusc ochii mari nedumirită manifestându-mi indignarea faţă de această întrebare. Cum nu a reuşit să o scoată la capăt cu mine, a cedat.
Următoarea şi ultima şedinţă m-a dus pe culmile disperării, dovadă că întotdeauna se poate şi mai rău. Dl. psiholog dă în latura freudiană a terapiei cu o întrebare cheie în terapia mea de a deveni egoistă: „faci sex oral?”. Deşi eram la psiholog şi trebuia în mod normal să răspund simplu la întrebare, nu m-am putut abţine să nu întreb care este relevanţa acestei întrebări. „ Foarte simplu. Dacă înghiţi când faci sex oral, înseamnă că eşti dispusă să accepţi foarte multe lucruri. Dacă nu înseamnă că transmiţi că totul are o limită!”. O să vă las să vă gândiţi voi la acest lucru…
Pentru că şedinţa a continuat cu altă întrebare : „ Dacă ai avea o nucă (explicaţie: nuca fiind fructul ce nu îmi place mie) cu cine ai împărţi-o?”. Şi eu sigură pe mine: „ cu nişte prieteni cărora le plac nucile”. Nemulţumit de răspuns. Mai încerc câteva variante la care domnul, vădit deranjat mă întreabă: „ bărbat sau femeie?”. UUUUPPPPPSSSSS….. revenim la problemă. Pentru că în timpul liber mai fac şi traininguri am învăţat că cel mai sigur e să pui întrebări de clarificare …. cum o dădeam nimic… După 2 ore de „terapie” nuca a rămas nedată, psihologul frustrat de „nuca” din capul meu şi eu plină de spumele mării că nu înţelegeam.
Am avut norocul să cunosc nişte persoane ce mi-au dat să citesc foarte mult în acea perioada cărţi de neurolingvistică. Pentru că tot ce îmi doream era să mă regăsesc şi să mă liniştesc am încercat să aplic. Şi…surpriză: are şi efect. Neurolingvistica este un nou tip de terapie ce se bazează pe educarea creierului de a percepe lucrurile într-un fel pozitiv pentru tine.
Nu e nimic greşit în a merge la psiholog. Nu înseamnă nici că eşti slab, nici că eşti dus cu capul şi cu siguranţă nu înseamnă că eşti pierdut pentru societate. Merită să faceţi asta dacă simţiţi că lucrurile vă scapă de sub control. Asiguraţi-vă însă că nu face asta doar pentru bani şi nu vă tratează superficial.
Persoanele din jurul meu îmi spun ca sunt ca pasarea Phonix – renasc din propria cenuşă atunci când nici măcar eu nu mai cred că este posibil. Din experienţa asta am învăţa foarte multe lucruri, dar unul mi se pare foarte important : nu intraţi în luptă cu voi înşivă. Nu vă negaţi ca persoane şi felul de a fi. E un consum ce nu poate fi justificat de nimic! Şi mai ales : nu acceptaşi să vi se spună prea mult „eşti luat/luată cu capul”!!!!!!