Ei nu sunt oameni? Ei nu simt?

De ce nu ar putea plange? De ce nu s-ar putea exterioriza?

Se spune ca doar femeile pot plange. Ca ele sunt mai sensibile, ca sunt mai emotive, sunt mult mai usor de impresionat.

Eu daca vad un barbat plangand, nu ma gandesc ca e mai putin barbat tocmai din cauza ca i-au scapat niste lacrimi. Toti simtim diferit, in felul nostru. E dreptul nostru sa ne exteriorizam asa cum dorim sau simtim.

Totusi, nu pot sa nu ma intreb de ce barbatii se rusineaza de acest aspect, de ce privesc lacrimile drept umilire.

Toti suntem oameni, deci ne putem manifesta cum credem de cuviinta.

Voi ce parere aveti? E rusinos sau nu pentru un barbat sa planga?

Dar recuperez eu..

Să revenim la subiectul nostru.

Cât de dispuse sunteţi să vă schimbaţi pentru partenerul vostru?

Ştim cu toţii că dragostea ne schimbă. Totuşi, cât de mult ne schimbă?

Aţi renunţat la prietenii ce ii aveaţi înainte de a vă întâlni perechea?

Eu recunosc că da. Nu mai păstrez legătura cu vechii prieteni dar nu el este de vină, ci eu. Timpul trece şi fiecare îşi vede de viaţă. Atât timp cât nu ne mai învârtim în acelaşi cerc, este normal să apară o oarecare distanţare.

Dar, sunt şi oameni care renunţa la prieteni din cauza geloziei partenerului. Chestia asta nu mi se pare normală.

El hotărăşte cum te îmbraci?

Am prietene care nu se pot îmbrăca aşa cum doresc pentru ca lui i se pare că e prea sexy, prea provocatoare, prea nu-ştiu-cum. Aşa că trebuie să se îmbrace cât mai decent, eventual cu bluze până la nivelul gâtului, ca să nu întoarcă nimeni capul după ea.

Mie mi se mai întâmplă să-mi spună că nu-i place cum îmi stă îmbrăcată în blugii x sau bluza y dar de interzis nu mi-a interzis niciodată să mă îmbrac cum vreau eu.

El decide cum vă petreceţi timpul?

Nu, noi decidem, niciodată eu sau el. Ci împreună.

Ce părere aveţi despre schimbariile ce apar într-o relaţie? Cât de mult te-ai schimbat pentru el?

Sau cat de mult ai fi dispusă să te schimbi?

Aici vorbim strict despre relatiile ce sunt la inceput, oamenii ce abia se descopera, partenerii ce invata sa se acomodeze cu cel/cea de langa ei. Eu la capitolul asta sunt mai retinuta, nu imi place sa vorbesc prea mult despre mine. Dar asta nu inseamna ca tin totul sub cheie, si ca fac din trecutul meu un mister.

Ma destainui, dar pe parcurs. Nu pot sporovai intr-una si sa-l impovarez pe cel de langa mine cu informatii ce nu-i folosesc la nimic.

Pentru unii, povestirea anumitor intamplari din trecut e foarte importanta. Vor sa stie totul de la inceput, ca sa nu aiba surprize la un moment dat. Totusi, daca inca nu il cunosti in intregime pe cel de langa tine, destainuirea prea multor fapte nu te impinge sa il judeci pe cel ce ti se confeseaza, desi n-ai avea dreptul?

In felul asta nu se poate distruge ceea ce este pe punctul de a incepe?

Pentru altii, relatarile trecutului nu au nicio relevanta. Cu cat stiu mai putine, cu atat sunt mai linistiti. Pentru ca merg pe ideea ca ceea ce nu stii nu te poate rani. Dar daca la un moment dat aflii un detaliu care te-ar putea deranja si incepi sa faci reprosuri ca persoana iubita s-a ascuns de tine?

Si uite asa, oricum ai da-o, tot nu e bine.

Sunt anumite lucruri, intamplari, amintiri, ce trebuie sa ramana pentru noi. Sunt ale noastre si nu trebuiesc date nimanui. Daca spui tot despre tine, risti sa te trezesti ca cel de langa tine s-a plictisit, ca nu mai are ce descoperi la tine din moment ce tu i-ai spus totul..

Mie mi-a placut sa fiu sincera…ceea ce am considerat ca este necesar sa stie, a stiut.

De la inceput.

Voi cum procedati? Stiti cand sa taceti?

Conform rezultatului studiului, bărbaţii sunt la fel de emoţionali ca şi femeile, iar sentimentele acestora sunt la fel de puternice şi profunde.

De asemenea, bărbaţii se îndrăgostesc mult mai des şi sunt mult mai predispuşi la a fi cuceriţi instantaneu. Explicaţia cercetătorilor este că femeile se maturizează mult mai repede, sunt mult mai realiste şi au o legătură mult mai profundă cu propriile sentimente.

Sursa: Tabu

Si eu care credeam ca barbatilor le e teama sa-si declare sentimentele si sa pronunte “te iubesc-ul” ala mult asteptat! Toti suntem unici in felul nostru, unii pasesc intr-o relatie increzatori, altii cu teama. Nu stiu daca femeilor le ia atat de mult timp pentru a spune ceea ce simt. E adevarat ca o deceptie te face sa-ti strangi sufletul si sa te inchizi in tine, nedorind sa mai lasi pe nimeni sa aiba acces la ceea ce simti, doresti…dar iubirea face miracole.

Apare cand te astepti mai putin, cand incetezi sa speri, cand vrei sa fi doar tu cu tine. Dragostea nu se masoara in cuvinte, ci in fapte, dovezi ce arata iubirea ce-o ai pentru cel de langa tine.

Eu i-am spus ca il iubesc atunci cand am simtit ca e cazul. N-a fost nici prea tarziu dar nici prea devreme. Ci atunci cand a trebuit. Atunci cand am simtit…

Voi cand ati spus primul Te iubesc?

Am cunoscut oameni implicati in relatii ciudate, as putea spune.

Am o prietena ce are o relatie care dureaza de vreo 8 ani. Nu mai stiu in ce imprejurari s-au cunoscut, oricum asta cred ca nu are importanta. Conteaza ca s-au indragostit unul de celalalt si ca au ramas impreuna. 8 ani.

Ea era genul de femeie rebela, impulsiva, care nu chibzuia prea mult atunci cand avea de luat o decizie. Spunea ce avea de spus fara cele mai mici retineri. Desi unii o considerau brutala, lipsita de diplomatie, ea era sincera. Pentru ca fusese invatata de mica sa spuna adevarul si mai ales ceea ce gandeste.

El, genul de om retinut, sobru, care masura fiecare cuvant si urmarea fiecare gest. Exact opusul ei.

La inceput totul era perfect, deabia incepeau sa se cunoasca, sa se descopere, sa se acomodeze unul cu celalalt. Petreceau destul de mult timp impreuna, dorind sa fie cat mai mult timp unul in compania celuilalt.

Timpul s-a scurs si odata cu decizia de a locui impreuna, au aparut si problemele.

Ei ii placea sa se plimbe, lui sa stea in casa si sa se uite la televizor.

Ea voia cafeua dulce, el amara. Pe el il deranja ca dimineata tinea baia prea mult ocupata, ei i se parea firesc sa se aranjeze si sa fie frumoasa.

El era gelos. Aici am vrut sa ajung. La gelozie. Gelozia de multe ori distruge relatii, macina suflete si poate aduce omul la disperare.

Daca iubesti e normal sa fii gelos, dar cu masura. Daca ajungi sa il terorizezi pe cel de langa tine, desi nu ai motive, e grav.

Imi povestea ca se enerveaza atat de usor, incat orice ea ar incerca sa spuna, in opinia lui, e gresit.

Si ca femeia trebuie sa asculte de barbat, nu sa ii nesocoteasca cuvantul. Si uite asa , dintr-o femeie libera si directa a transformat-o intr-una tacuta si supusa. A ripostat de multe ori, a incercat sa-l faca sa inteleaga unde si cum greseste, dar fara niciun rezultat. S-au despartit de cateva ori, dar pentru ca il iubea, au ajuns sa fie din nou impreuna, dar de data asta la distanta. Ea a ales sa plece cu familia in Spania, el a ramas in Ro.

Pastreaza legatura aproape zilnic, se intalnesc o data la cateva luni, dar eu cred ca relatia lor e aproape moarta.

Iar eu nu pot sa nu ma intreb de ce exista barbati care considera ca li se cuvine totul, ca femeia este un obiect pe care il manevrezi cum vrei si cand vrei.

Oameni buni, suntem oameni, avem sentimente, simtim, dorim, tanjim, nu suntem proprietatea nimanui, ci doar partenere de viata ce au dreptul la opinie, au dreptul sa spuna ce gandesc fara sa ajunga sa le fie teama.

Voi ce parere aveti despre barbatii ce incearca sa schimbe femeile si sa le modeleze dupa bunul lor plac?

De cand ma stiu am fost de parere ca trebuie sa pastrezi o relatie civilizata cu cei cu care, la un moment dat in viata, ai facut ceva schimb de fluide. Iar cu cei cu care ai impartit niste momente din viata, mai bune sau mai rele, cu atat mai mult. Insa n-as putea sa spun exact ce inseamna, ca definitie, o “relatie civilizata”. Pentru mine a insemnat intotdeauna ceva de genul: am lasat loc de “buna, ce mai faci”, spus intr-o conversatie telefonica de ziua de nastere, sau la o cafea, o data pe an.

Sunt altii care inteleg asta cu totul diferit. “Ramanem prieteni” inseamna o conversatie de cateva minute bune cel putin o data pe saptamana, relationari pe messenger, alergat la el/ea de fiecare data cand exista o problema si asa mai departe. Pai daca tot va intelegeti atat de bine, de ce v-ati mai despartit? Parerea mea e ca prin acest gen de relatie, se incearca detinerea controlului asupra persoanei cu care, poate, la un moment dat, te-ai vazut intr-o relatie pe viata, sau, cel putin, de lunga durata.

In general, pastrarea acestui tip de relatie vine la initiativa femeilor, mai ales din partea celor care pun punct unei relatii amoroase. Si asta pentru ca sentimentul de vina este destul de apasator, iar noi, fiinte bune si dragalase, incheiem cu eternul: “dar vreau sa ramanem prieteni!”. Cunosc situatia, am spus si eu cuvintele astea de cateva ori deoarece mi se parea ca ma fac sa ma simt mai putin vinovata ca pun punct, desi el inca ma iubeste. si da, imi placea sa ma simt iubita, in continuare, chiar daca nu impartaseam acelasi sentiment. Era bine sa ma gandesc ca, orice as face, exista un om, undeva, care m-ar primi inapoi oricand si nu trebuia sa pierd legatura cu el.

Evident, cand faceam asta nu ma gandeam ca as putea face foarte mult rau unor oameni pe care nici macar nu-i cunosc. Unor alte femei, de exemplu, care, daca eu n-as fi fost prin preajma, ar fi avut sansa sa-mi faca “prietenul” fericit. Caci, da, in momentul in care el accepta acest tip de prietenie, gandul lui ascuns este ca ea sa vada ce om adevarat, loial si bun poate fi si sa-si reconsidere decizia de despartire.

Nu mi-am dat seama de asta pana cand n-am fost pusa in situatia de a dori sa fiu iubita unui barbat care avea o relatie de genul “doar prieteni” cu fosta logodnica. Nasol moment, pentru ca el era convins de prietenia ei sincera si, in secret, spera la o resuscitare a relatiei lor. Bineinteles ca mie mi-a trebuit o gramada de vreme sa-i explic ca normal ar fi ca eu sa fiu cea cu care vorbeste despre problemele care-l apasa si ca pot fi demna atat de prietenia, cat si de iubirea lui.

Eu nu mai vreau sa fiu prietena cu fostii, nu inteleg rostul. Dupa cum am spus, ne sunam de zilele de nastere (daca ni le amintim) sau ne mai spunem “Sarbatori fericite” cand e cazul, dar mai mult nu. De ce sa stiu ca isi doreste sa reia alte legaturi, de ce sa-i cunosc problemele cu actuala iubita, de ce sa mi-l imaginez in pat cu alta? Nu, mersi, sa-si vada fiecare de ale lui…

Una din dilemele mele era (si cred ca este in continuare), cum inveti sa faci din nou compromisuri intr-o relatie, in conditiile in care increderea intr-un eventual partener e exclusa din start. Cum te mobilizezi sa dai o sansa unui om in care oricum nu crezi, oricat de mult ti-ar demonstra ca merita?

De cand ma stiu, singura temere pe care o am e teama de ridicol. Si desi sunt multe momente in care imi doresc sa exprim ceea ce simt, gandul ca as putea fi penibila in a-mi arata sentimentele ma opreste si ma face la fel de glaciara ca aisbergul care a lovit Titanicul. Probabil si efectul e asemanator. De aceea, compromisul n-a fost niciodata o solutie pentru mine (desi asta nu inseamna ca n-am facut o gramada pana acum), pentru ca asta insemna, invariabil, acceptarea si daruirea sentimentelor pe care le port.

La inceputul relatiei mele cu fostul meu sot am realizat ca, fara acele compromisuri de care vorbea toata lumea, n-as putea sa il fac sa se rupa de vechile dezamagiri si sa isi faca planuri alaturi de mine. Asa ca am inceput prin a-i fi confidenta: ii ascultam temerile, incercam sa-i inteleg dezamagirile si luptam zilnic cu teama ca, daca n-as mai fi langa el sa-l tin de mana, l-as putea pierde. Toate astea au durat un an de zile, un an in care aveam senzatia ca am o obsesie pentru el, ca nu se numeste iubire ceea ce simt. Ma simteam dominata de dorintele lui, iar ceea ce aveam eu nevoie nu conta de nici un fel si ma consumam extrem de mult, atat fizic cat si emotional.

Dupa un an de incercari, am spus stop. Nu mai vroiam compromisuri, nu mai simteam ca mai pot sa lupt pentru ceea ce eu credeam din tot sufletul ca e barbatul vietii mele. Si ala a fost momentul in care el si-a dat seama ca ma iubeste si ma vrea in viata lui.

No, partea nasoala abia acum incepe. Faptul ca mi-am petrecut un an de zile facand compromisuri, m-a facut sa nu mai am rabdare de nici un fel. Taxam orice greseala, il fortam, practic, sa faca aceleasi compromisuri pe care le facusem si eu. Nu mai acceptam nici cea mai mica eroare de comportament, il vroiam barbatul perfect, iar asta l-a determinat pe el sa se indeparteze si sa faca greseala dupa greseala, pana cand acestea au fost mult prea mari ca sa mai poata fi reparate. Normal, s-a produs o fisura atat de mare incat, la un moment dat, nu s-a mai putut face nimic.

Asadar, cat e de bine sa faci compromisuri? Stiu, o sa spuneti ca ambii trebuie sa faca, dar cine e in masura sa cuantifice cate compromisuri a facut unul si cate a facut celalalt? Pentru ca in mintea ficaruia dintre noi, compromisul nostru valoreaza infinit mai mult decat al celuilalt. Si atunci? Ce-i facut?

Se spune (de fapt s-a demonstrat, chiar) ca o despartire este asemenea unui sevraj, indiferent de cine a fost initiata. Pentru ca readaptarea la viata de unul singur cere timp, iar procesele chimice care au loc in corpul nostru in aceasta perioada sunt identice cu cele din momentul sevrajului. Daca mai pui si faptul ca multi au insomnii sau stari de agitatie si apeleaza la elemente ajutatoare (xanax, diazepam), iata, avem o dezintoxicare in toata regula.

Cand m-am despartit de primul meu prieten (eram in clasa a noua, la petrecerea de revelion – cat de cruda am putut sa fiu, ca m-am despartit de el exact la miezul noptii), am plans doua zile si nici in zi de azi nu pot sa pricep de ce. Imi lipseau plimbarile prin parc, povestile de pe banca noastra, muzica pe care o ascultam, dar el ma enerva cumplit, ca doar nu am rupt-o de nebuna si de dragul dramei. Desi n-am fost impreuna decat pentru cateva luni, imi era greu sa renunt la gandul ca el nu va mai fi prezent in viata mea. Evident, mi-am revenit extrem de repede.

Prima teama cumplita am simtit-o cand m-am despartit de prietenul pe care il aveam de cand am terminat liceul. Aveam 19 ani si ceva si il iubeam ca o nebuna, desi, in timp, imi dadusem seama ca unele defecte ale lui nu sunt de netrecut pentru mine. Ma gandeam la despartire, dar nu puteam sa fac nici un pas, pentru ca, bun, rau, cum era, era al meu si ma simteam minunat cand ma lua in brate. Iar gandul la o eventuala despartire imi facea rau si greata, pur si simplu nu puteam sa concep ca as putea sa nu-l mai vad langa mine. Pana la urma, cu toata teama mea, am facut-o, ne-am despartit si ne-am continuat viata. Azi ma felicit pentru alegerea facuta, insa atunci simteam ca viata nu mai are sens. Deh, ale tineretii valuri.

Ca o mica paranteza, eu aveam o prietenie foarte stransa cu cumnata lui, cu 10 ani mai mare decat mine. Dupa ce m-am despartit de el, normal, ma mai intalneam cu ea si imi spunea atunci ca va veni o vreme cand o sa rad de toate astea, iar eu nu puteam sa concep asa ceva. Aveam impresia ca voi suferi pe viata. Normal ca a avut dreptate si cand a spus ca va veni o vreme cand ma voi bucura ca am pus capat la timp. Abia cu ceva timp in urma am inteles-o cu adevarat.

Momentul in care am decis sa ma despart de fostul meu sot aproape mi-a provocat o isterie. Ceea ce simteam era atat de puternic incat imi spuneam ca nu ma voi mai putea ridica niciodata. Am incercat sa imi anesteziez sentimentele inecandu-le in vodca si suc de portocale rosii. Ma simteam devastata si nu puteam face fata altfel avalansei de temeri. Ma gandeam intr-una cum o sa arate viata mea care, timp de 7 ani, aratase aproape la fel in fiecare zi. Nu mai aveam repere, stabilitate, nu mai gaseam constante. La cateva luni dupa despartire m-am refugiat intr-o relatie pe care n-am putut s-o apreciez in momentul ala. Am ranit, am fost rece, impersonala, iar cand mi-am dat seama ca as fi putut avea cea mai frumoasa relatie a vietii mele, a fost prea tarziu.

De cateva saptamani retraiesc teama. A revenit, cu forta, sa-mi arate ca e aici, ca mai poate sa-mi intunece visele, sa ma faca sa ma trezesc leoarca de transpiratie. Sa-mi arate ca inca pot iubi complet, inca o data, ultima data. Ca si acum cativa ani, m-am aruncat intr-un refugiu, total aiurea, necontrolat, fara sens. Si m-am hotarat ca io am cam terminat cu iubitul, pe viata asta.

Asa ca, anunt oficial, am hotarat ca renunt la ideea de a nu ma mai casatori niciodata. O voi face, insa doar din interes. Rece, crud, in sila.

Stie toata lumea ca eu nu sunt adepta unei relatii tete-a-tete , ca incurajez individualitatea in cuplu si ca sunt una dintre femeile care nu doreste sa depinda emotional (si nici material) de barbatul de langa ea. Numai ca, vedeti voi, lucrurile astea au tendinta sa se aplice dintr-un singur sens, nu din ambele. Pe sistemul “io am voie, da’ tu nu”, o sa va povestesc cateva situatii care mie mi-au ramas in minte, din cele cateva relatii prin care am avut norocul/ghinionul sa trec.

Eu si el intr-o relatie frumoasa, bazata pe incredere reciproca si respect, bla bla. El nemultumit ca eu am program separat, cateodata, el fiind plecat in alt oras, in conditiile in care si el, in orasul ala, are, evident, iesiri cu prietenii. Discutia se desfasoara la nivelul asta:
EL: “De ce raspunzi asa greu?”
EU: “N-am auzit telefonul, e muzica tare, sunt in cutare loc, cu oamenii aia.”
EL: “E tarziu, de ce nu mergi acasa?”
EU: “Am ajuns acum jumatate de ora, ar fi culmea sa plec.”
EL: “Mda, tu cu prietenii tai, n-ai putea sa stai acasa sa te uiti la filme”
Ce ma? Daca tu esti plecat inseamna ca eu tre sa port val de vaduva? Adica io tre sa stau acasa si sa cos cat timp tu te duci la baute cu altii (fara nici un fel de restrictie din partea mea)? Nu, mersi, next, please.

Eu si alt el, o alta relatie frumoasa bazata pe incredere bla bla. In masina, in drum spre casa unuia dintre noi. La radio incepe sa cante insipidul ala de Enrique, nu conteaza ce melodie, ca oricum toate is niste lalaieli cumplite “Iubita mea (?!?!?), uite, e melodia noastra.” Dupa ce am trecut de momentul in care mi-am varsat cola pe mine, l-am intrebat de unde si pana cand o concluzionat el ca asta e melodia noastra. El mi-a zis ca lui ii place si daca lui ii place e de musai sa-mi placa si mie. Hai, iubitule, serios? Pai daca nici atata lucru nu poti sa faci, sa ma intrebi cam ce muzica prefer, apai la ce sa ma astept la deciziile serioase pe care ar trebui sa le luam impreuna? Nu, multumesc. Next, please…

Eu si el, relatie cu incredere bla bla. Eu intreb, de amorul conversatiei: “Cu cine iesi in seara asta?” Raspuns gen “sabie-de-ninja-suparat-pe-viata”: “Da’ de cand ii treaba ta ce fac si cu cine ma intalnesc?” Mno, bine, ho, ca n-am io treaba, distractie placuta, pa. Peste cateva saptamani, discutia incepe de la el: “Unde ai fost aseara?” “In cutare loc”, spun eu, relaxata. “Bine ca io pot sa stau singur si sa astept un semn de la tine toata seara si tu te plimbi pe te miri unde.” Pai, papuselule, hotaraste-te naibii, ne intereseaza sau nu ce face unul si ce face celalalt? Sau…nu, multumesc. Next.

Si tot asa. Ca daca ii dai libertate si nu-l intrebi de sanatate nu-i bine, ca asta inseamna ca nu-ti pasa. Daca nu-i dai libertate, plange ca e “incoltit”. Daca vrei sa-ti pastrezi indepedenta, esti insensibila. Daca te atasezi de el, comenteaza ca se simte “sufocat”. Si io concluzionez asa: barbatii au nevoie de o femeie care sa ii lase in pace sa faca ce vor ei, sa coase, sa spele si sa calce in timp ce plang ca ei nu sunt acasa; sa aiba disponibilitate prelungita la sex, oriunde, oricand, oricum si sa inghita in sec cand ei “mai incearca si altceva”. Iar in cazul cuplurilor care au un copil, acesta sa fie prezentat tatalui in momentul in care odrasla pleaca la facultate.

Hai, baby, serios???

LE: Pentru ca mi s-a comunicat ca nu se intelege treaba cu tatal, copilul si facultatea, iaca, ma explic. Se stie ca taticul se simte frustrat de faptul ca un copil ingreuneaza mersul la pescuit cu baietii/iesitul la o bere/facutul de orice altceva, pe motiv ca no, mama mai vrea si ea putin ajutor (ce tupeu!). De aici dorinta lor de a sti despre ei atunci cand pleaca.

LE2: Sper ca nu mai trebuie sa explic ca aceasta concluzie mirifica este un pamflet si trebuie tratata ca atare!

Trecand recent printr-o despartire, am constatat ca, indiferent de gradul de atasament existent in momentul in care se produce ruptura, tot e dureros. Si acum nu vorbesc despre despartirile care intervin dupa doua luni de stat la cafele si, poate, oleaca de sex, ci despre acelea care survin dupa luni bune sau chiar ani petrecuti impreuna.

Am stat sa-mi amintesc de o relatie in care am fost parasita si nu imi vine nici una in minte. Asta nu din cauza ca sunt darul lui Dumnezeu pentru barbati, nu-i cazul, doar am vazut mai repede decat celalalt finalitatea relatiei. Stiu ca intotdeauna am incercat sa fiu blanda si sa imi motivez dorinta, desi chestia asta e redundanta, nu prea are rost in conditiile in care celalalt te iubeste, iar tu spui ca vrei s-o termini.

Nefiind niciodata in pozitia celui care primeste scuzele respective, nu stiu cum ar trebui sa reactionez intr-un asemenea moment. Cred, totusi, ca nu as incerca sa imi minimalizez vina de a ajunge in situatia despartirii, asa cum au facut-o majoritatea partenerilor mei. Plus ca mi se pare o tampenie fara margini sa spui ca doar unul e de vina, chiar daca vina celui “nevinovat” se reduce la a fi acceptat tot felul de magarii din partea celuilalt.

Ca sa explic mai bine, ma voi folosi de exemple.

1. El si ea, intr-o relatie usor nedefinita. Sunt impreuna, dar nu fac mare tam tam din asta. Stiu apropiatii, adica oamenii care trebuie sa stie, in rest, se comporta normal, nu ca doi straini, dar nici bot in bot. Ea e la dispozitia lui, isi da silinta pentru a face sa mearga totul, el are momente in care se poarta execrabil: o da afara din casa, nu raspunde la telefon cu zilele, are tot felul de intalniri cu alte domnisoare. Partea buna e ca ea e mai relaxata din fire si nu face o tragedie din toate chestiile astea, stie ca el are niste probleme de rezolvat si ii ofera atata sprijin cat poate. Pana la o vreme, cand isi da seama ca paharul s-a umplut cu o chestie banala si, aparent, fara importanta, iar asta o face sa-i spuna ca nu-si mai doreste o relatie cu el. El o acuza pe ea de lipsa de fair-play, se victimizeaza, ii spune ca o iubeste si ca nu mai vrea s-o vada niciodata, atat de rau l-a ranit.

2. El si ea, casatoriti de o vreme. El o minte, in ciuda faptului ca ea afla de fiecare data. Stau de vorba, ea ii explica lui ca, in curand, isi va pierde toata increderea si ca e mai bine sa incerce sa fie onest, ca sa nu piarda tot ce au facut impreuna. El, mega relaxat, ca doar n-o crede in stare sa divorteze, parca era pe viata, nu? Ea mai afla de o mica perla, absolut fara nici un fel de relevanta, dar care i-a fost de ajuns pentru a spune ca isi face bagajele si se muta. El, socat, vine cu explicatii si arunca pe ea faptul ca l-a facut sa nu se mai simta barbat, cu slujba ei atat de importanta.

Din ambele situatii ea pleaca cu sufletul zdrobit, desi ea e cea care a pus capat. Chinuindu-se sa-si dea seama unde a gresit, ce nu a facut bine, ce sa nu mai faca pe viitor, ce ar trebui sa faca in plus. Pentru ca ea e adepta ideii ca, asa cum pentru o relatie e nevoie de doi, la fel este si pentru o despartire.

Si acum va intreb pe voi: e normal sa arunci vina pe cel care pune punct, fara sa iei in considerare faptele tale?