Este bine sau nu sa dezvaluim trecutul persoanei de langa noi?
Aici vorbim strict despre relatiile ce sunt la inceput, oamenii ce abia se descopera, partenerii ce invata sa se acomodeze cu cel/cea de langa ei. Eu la capitolul asta sunt mai retinuta, nu imi place sa vorbesc prea mult despre mine. Dar asta nu inseamna ca tin totul sub cheie, si ca fac din trecutul meu un mister.
Ma destainui, dar pe parcurs. Nu pot sporovai intr-una si sa-l impovarez pe cel de langa mine cu informatii ce nu-i folosesc la nimic.
Pentru unii, povestirea anumitor intamplari din trecut e foarte importanta. Vor sa stie totul de la inceput, ca sa nu aiba surprize la un moment dat. Totusi, daca inca nu il cunosti in intregime pe cel de langa tine, destainuirea prea multor fapte nu te impinge sa il judeci pe cel ce ti se confeseaza, desi n-ai avea dreptul?
In felul asta nu se poate distruge ceea ce este pe punctul de a incepe?
Pentru altii, relatarile trecutului nu au nicio relevanta. Cu cat stiu mai putine, cu atat sunt mai linistiti. Pentru ca merg pe ideea ca ceea ce nu stii nu te poate rani. Dar daca la un moment dat aflii un detaliu care te-ar putea deranja si incepi sa faci reprosuri ca persoana iubita s-a ascuns de tine?
Si uite asa, oricum ai da-o, tot nu e bine.
Sunt anumite lucruri, intamplari, amintiri, ce trebuie sa ramana pentru noi. Sunt ale noastre si nu trebuiesc date nimanui. Daca spui tot despre tine, risti sa te trezesti ca cel de langa tine s-a plictisit, ca nu mai are ce descoperi la tine din moment ce tu i-ai spus totul..
Mie mi-a placut sa fiu sincera…ceea ce am considerat ca este necesar sa stie, a stiut.
De la inceput.
Voi cum procedati? Stiti cand sa taceti?
Tags: despre relatii, iubire
NICIODATA! Mi-am luat teapa povestind ceea ce a vrut sa afle si apoi m-a acuzat ca nu ar fi trebuit sa raspund la intrebarile ei!
Mai devreme sau mai tarziu, ce trebuie ca celalalt sa afle, va afla. Nu totul dintr-o data si sigur nu de la primele intalniri. Dupa 12 ani de stat impreuna eu inca mai aflu cate ceva despre sotul meu. Chestii marunte, amintiri de-ale lui de prin liceu. Mi se pare foarte interesant sa-l afli pe parcurs si mai mult, sa descoperi tu omul de langa tine, decat sa-ti fie pus totul pe tava. Oricum ar fi e important sa nu-ti minti niciodata partenerul. Daca ceva nu trebuie spus, nu-l spune, dar nu-l mintii.
Pana la urma eu zic ca fiecare se asteapta ca celalalt sa vina cu un trecut, cu niste amintiri… Eu nu sunt adepta ascunsului lucrurilor, asa ca ceea ce este important, e bine sa stie de la tine. Dar nici chestia cu “hai sa-ti povestesc viata mea” nu imi place. Asa cum spune si Nina, sunt multe lucruri pe care le afli pe parcurs. Nu neaparat pentru ca ti-au fost ascunse, sau pentru ca au fost omise intentionat, ci pentru ca pur si simplu unele amanunte vin cu timpul, lucruri la care poate nu te-ai gandit de ani de zile, pe care insa ti le amintesti la un moment dat si le spui, tot atunci. Important zic si eu ca este sa nu minti.
mnoh eu zic ca ce este trecu asa trebuie sa ramana. la ce bun sa mai fie adus in discutie? ca daca a trecut, doar nu se mai intoarce, sau are roti?face cumva ture? atunci ceva nu e bine.
daca vrei sa avansezi apoi lasi ce a fost acolo unde ii e locul si iei cu tine numai invatatura, daca a avut vreuna.
parerea mea
Eu îi povestesc lui foarte multe din trecutul meu, el mai puține, din același motiv pe care-l invocă și andrei akhe: ce a fost în trecut, acolo trebuie să rămână. Unele chestii, mi-a fost greu să i le spun, dar am considerat că e mai bine să le știe din timp. Dacă nu s-a speriat și n-a fugit până acum, cred că am procedat bine.