Cand am reluat postarile pe acest blog, va spuneam ca am trait destul de multe in perioada in care n-am mai scris.
Una din dilemele mele era (si cred ca este in continuare), cum inveti sa faci din nou compromisuri intr-o relatie, in conditiile in care increderea intr-un eventual partener e exclusa din start. Cum te mobilizezi sa dai o sansa unui om in care oricum nu crezi, oricat de mult ti-ar demonstra ca merita?
De cand ma stiu, singura temere pe care o am e teama de ridicol. Si desi sunt multe momente in care imi doresc sa exprim ceea ce simt, gandul ca as putea fi penibila in a-mi arata sentimentele ma opreste si ma face la fel de glaciara ca aisbergul care a lovit Titanicul. Probabil si efectul e asemanator. De aceea, compromisul n-a fost niciodata o solutie pentru mine (desi asta nu inseamna ca n-am facut o gramada pana acum), pentru ca asta insemna, invariabil, acceptarea si daruirea sentimentelor pe care le port.
La inceputul relatiei mele cu fostul meu sot am realizat ca, fara acele compromisuri de care vorbea toata lumea, n-as putea sa il fac sa se rupa de vechile dezamagiri si sa isi faca planuri alaturi de mine. Asa ca am inceput prin a-i fi confidenta: ii ascultam temerile, incercam sa-i inteleg dezamagirile si luptam zilnic cu teama ca, daca n-as mai fi langa el sa-l tin de mana, l-as putea pierde. Toate astea au durat un an de zile, un an in care aveam senzatia ca am o obsesie pentru el, ca nu se numeste iubire ceea ce simt. Ma simteam dominata de dorintele lui, iar ceea ce aveam eu nevoie nu conta de nici un fel si ma consumam extrem de mult, atat fizic cat si emotional.
Dupa un an de incercari, am spus stop. Nu mai vroiam compromisuri, nu mai simteam ca mai pot sa lupt pentru ceea ce eu credeam din tot sufletul ca e barbatul vietii mele. Si ala a fost momentul in care el si-a dat seama ca ma iubeste si ma vrea in viata lui.
No, partea nasoala abia acum incepe. Faptul ca mi-am petrecut un an de zile facand compromisuri, m-a facut sa nu mai am rabdare de nici un fel. Taxam orice greseala, il fortam, practic, sa faca aceleasi compromisuri pe care le facusem si eu. Nu mai acceptam nici cea mai mica eroare de comportament, il vroiam barbatul perfect, iar asta l-a determinat pe el sa se indeparteze si sa faca greseala dupa greseala, pana cand acestea au fost mult prea mari ca sa mai poata fi reparate. Normal, s-a produs o fisura atat de mare incat, la un moment dat, nu s-a mai putut face nimic.
Asadar, cat e de bine sa faci compromisuri? Stiu, o sa spuneti ca ambii trebuie sa faca, dar cine e in masura sa cuantifice cate compromisuri a facut unul si cate a facut celalalt? Pentru ca in mintea ficaruia dintre noi, compromisul nostru valoreaza infinit mai mult decat al celuilalt. Si atunci? Ce-i facut?
Tags: compromis, despartire, despre relatii, Relatii la feminin
Mai degraba, intrebarea e pana unde mergi cu compromisurile, si cand te opresti ca sa nu ajungi sa te compromiti pe tine, fiindca am impresia ca multa lumea nu face diferenta intre compromis si a se compromite. Daca reusesti sa ramai in prima si nu dai in a doua varianta, e ok. Cand deja iti bati joc de tine, nu mai e ok, atunci compromisurile nu mai sunt acceptabile.
Si niciodata n-o sa poti cuantifica acest aspect, la fel cum nu poti cunatifica nici tristetea, nici fericirea, din motivul expus de tine, “Pentru ca in mintea ficaruia dintre noi, compromisul nostru valoreaza infinit mai mult decat al celuilalt”.
Nu mai calculez de mult cate compromisuri am facut je in 2 ani jumate si cate el.Il iubesc pur si simplu.Restu vine de la sine.E adevarat ca am momente cand ma simt secata.Ma refugiez in mine,imi acord timp mie si sufletului meu.Nu vorbim vreo o zi,maxim 2.Si imi revin.Si imi adun puterile si il iubesc iar.Iar el face compromis in fiecare zi cu mine.Sunt….mai dusa asa….pe campii si am momente in care o iau razna,fug.Iar el are rabdare si ma iubeste.Ma conving de asta cu fiecare cearta mai mult si cu fiecare data cand vine sa ma ia in brate desi eu am pornit discutia.It is wonderful
.Dar ne-au trebuit 2 ani ca sa ajungem aici.2 ani de certuri si o despartire.C’est la vie!
OOOOO!!!! Cata tema!!!! Compromisuri….in relatie…. Cineva nou intrat in viata mea de curand imi spunea ca vrea o relatie in care compromisurile de ambele parti sa se intample fara traume psihice, la un nivel firesc si sa fie benefice relatiei. Cat de minunat poate sa sune!!!! Se poate intampla in realitate???? Habar nu am. Experienta de pana acum imi arata mai mult ca nu se poate. Si desi pot spune ca am doua relatii ffff importante la activ in viata mea, pe amandoua le-as concluziona asa: compromisurile excesive pe care le-am facut din dorinta de a fi bine relatiei , au dus in cele din urma la distrugerea acesteia. De ce? Cred ca am reusit acum sa gasesc si raspunsul: pentru ca pur si simplu am uitat de mine cand am facut aceste compromisuri. Am incercat sa ma neg pe mine, fira mea, dorintele mele, idealurile mele.
Asa ca: compromisurile sunt bune, utile, necesare…atata timp cat nu incerci prin acele compromisuri sa te negi pe tine. Pentru ca ce se va obtine in final e razboiul cu tine.
La un moment dat, toti facem compromisuri, si facem asta pentru noi si pentru a ne fi bine in relatie. Depinde totusi si ce compromisuri facem.
Daca prin asta ii indepartam pe cel de langa noi, degeaba o facem.
Dar nici nu trebuie sa renuntam la noi, la ceea ce ne dorim, la ceea ce ne face fericiti,doar pentru a il sti pe cel de langa noi,implinit.
Oarecum,trebuie gasit un echilibru…dragostea trece prin multe, dar nu poate ierta orice.
Vipera, ai spus un mare adevar! Si eu am facut compromis peste compromis – pana cand la un moment dat am ajuns sa ma sufoc si sa nu ma mai recunosc. Nici cei din jur nu ma mai recunosteau. Atunci am spus STOP si am zburat din relatia aceea cat de repede am putut, fara sa ma mai uit in urma. Si mi-a trebuit aproape un an ca sa ma regasesc pe mine, sa ma reconstruiesc, sa imi revin, sa redescopar ce-mi place, ce vreau, cine sunt… Eu zic ca poti face compromisuri pana simti ca lucrurile incep sa-si schimbe un pic traiectoria…cand incepi sa simti nemultumire, nefericire, e un semn rau.
@Anda, chestia e ca, la un moment dat, ajungi sa te compromiti atat de tare incat se trece de mult de bariera ridicolului; eu cred ca nu te poti opri din a face compromisuri, odata ce incepi sa le faci;
@ana, probabil tu esti una dintre fericitele vietii asteia; la cat mai multi ani impreuna!
@Vipera, eu cred ca tu ai facut compromisurile respective stiind la ce te inhami si sperand ca ele se vor vedea mai tarziu, in relatie, cand totul va fi lin; insa, din pacate, cred ca ai patit la fel ca mine: facand prea multe compromisuri, ai incetat sa iubesti…
@Ruxandra, corect. Dragostea chiar nu poate ierta orice. Sau poate, dar numai pana la un punct.
@Flori, cand faci prea multe compromisuri, deja esti extrem de nefericit. Pentru ca daca ti-ar fi bine, n-ai avea de ce sa simti ca esti unul singur intro relatie in care ar trebui sa fie doi.
Hehe
Dupa o relatie de doi ani si ceva plina de compromisuri din partea amandurora ruinata la propriu nu am mai facut nici un compromis de atunci, si stii ce? imi e bine!!!!
In alta ordine de idei, pot sa iti dau raspunsul unei prietene de-a mea, cel putin pe mine m-a socat, ea nu simte ca e vorba de compromisuri, ea simte ca totul vine de la sine, si ca ceea ce face ca relatia sa mearga cat mai lin nu are nici in clin nici in maneca cu compromisul….
In momentul in care ajungi sa faci totul din obligatie si nu pentru ca asa simti, te vei simti incorsetata. Noi, cele si cei de la CopiisiMamici.ro, consideram ca un compromis este permis, dar o viata de compromisuri este ceva greu de inteles!
Of, compromisuri…. La un moment dat nici macar nu mai realizezi ca-i vorba de asa ceva si te lasi, pur si simplu, in voia sortii. Ca, na, iti spui, probabil, ca asa trebuie sa fie, asa o fi rostul tau, asa or face si altii… Sau poate ajungi ca nici macar atat sa-ti mai spui… Si-ai uitat de tine, bineinteles. Norocosii, insa, isi vor aminti de ei insisi…
Cuantificare? Nici macar nu-ncape vorba…..