Ati simtit vreodata teama aia ciudata si cotropitoare, care vine in momentul in care te desparti de cineva? Sunt convinsa ca da, insa eu am simtit-o diferit in fiecare perioada a vietii mele. Probabil ca asta inseamna maturitatea emotionala. No shit…
Se spune (de fapt s-a demonstrat, chiar) ca o despartire este asemenea unui sevraj, indiferent de cine a fost initiata. Pentru ca readaptarea la viata de unul singur cere timp, iar procesele chimice care au loc in corpul nostru in aceasta perioada sunt identice cu cele din momentul sevrajului. Daca mai pui si faptul ca multi au insomnii sau stari de agitatie si apeleaza la elemente ajutatoare (xanax, diazepam), iata, avem o dezintoxicare in toata regula.
Cand m-am despartit de primul meu prieten (eram in clasa a noua, la petrecerea de revelion – cat de cruda am putut sa fiu, ca m-am despartit de el exact la miezul noptii), am plans doua zile si nici in zi de azi nu pot sa pricep de ce. Imi lipseau plimbarile prin parc, povestile de pe banca noastra, muzica pe care o ascultam, dar el ma enerva cumplit, ca doar nu am rupt-o de nebuna si de dragul dramei. Desi n-am fost impreuna decat pentru cateva luni, imi era greu sa renunt la gandul ca el nu va mai fi prezent in viata mea. Evident, mi-am revenit extrem de repede.
Prima teama cumplita am simtit-o cand m-am despartit de prietenul pe care il aveam de cand am terminat liceul. Aveam 19 ani si ceva si il iubeam ca o nebuna, desi, in timp, imi dadusem seama ca unele defecte ale lui nu sunt de netrecut pentru mine. Ma gandeam la despartire, dar nu puteam sa fac nici un pas, pentru ca, bun, rau, cum era, era al meu si ma simteam minunat cand ma lua in brate. Iar gandul la o eventuala despartire imi facea rau si greata, pur si simplu nu puteam sa concep ca as putea sa nu-l mai vad langa mine. Pana la urma, cu toata teama mea, am facut-o, ne-am despartit si ne-am continuat viata. Azi ma felicit pentru alegerea facuta, insa atunci simteam ca viata nu mai are sens. Deh, ale tineretii valuri.
Ca o mica paranteza, eu aveam o prietenie foarte stransa cu cumnata lui, cu 10 ani mai mare decat mine. Dupa ce m-am despartit de el, normal, ma mai intalneam cu ea si imi spunea atunci ca va veni o vreme cand o sa rad de toate astea, iar eu nu puteam sa concep asa ceva. Aveam impresia ca voi suferi pe viata. Normal ca a avut dreptate si cand a spus ca va veni o vreme cand ma voi bucura ca am pus capat la timp. Abia cu ceva timp in urma am inteles-o cu adevarat.
Momentul in care am decis sa ma despart de fostul meu sot aproape mi-a provocat o isterie. Ceea ce simteam era atat de puternic incat imi spuneam ca nu ma voi mai putea ridica niciodata. Am incercat sa imi anesteziez sentimentele inecandu-le in vodca si suc de portocale rosii. Ma simteam devastata si nu puteam face fata altfel avalansei de temeri. Ma gandeam intr-una cum o sa arate viata mea care, timp de 7 ani, aratase aproape la fel in fiecare zi. Nu mai aveam repere, stabilitate, nu mai gaseam constante. La cateva luni dupa despartire m-am refugiat intr-o relatie pe care n-am putut s-o apreciez in momentul ala. Am ranit, am fost rece, impersonala, iar cand mi-am dat seama ca as fi putut avea cea mai frumoasa relatie a vietii mele, a fost prea tarziu.
De cateva saptamani retraiesc teama. A revenit, cu forta, sa-mi arate ca e aici, ca mai poate sa-mi intunece visele, sa ma faca sa ma trezesc leoarca de transpiratie. Sa-mi arate ca inca pot iubi complet, inca o data, ultima data. Ca si acum cativa ani, m-am aruncat intr-un refugiu, total aiurea, necontrolat, fara sens. Si m-am hotarat ca io am cam terminat cu iubitul, pe viata asta.
Asa ca, anunt oficial, am hotarat ca renunt la ideea de a nu ma mai casatori niciodata. O voi face, insa doar din interes. Rece, crud, in sila.
Tags: barbati, despre relatii, individualitate, viata
ah! e asa trist postul asta… pt mine mai ales ca si eu prin ianuarie m-am despartit de prietenul meu de 5 ani incoace si am crezut ca nu mai am scapare. ca nu o sa mai pot iesi niciodata din gaura neagra in care ma bagasem. si eu m-am refugiat in distractie, alcool si mai ales am cautat cunostinte noi, care sa nu imi aminteasca deloc de el. asa m-am imprietenit cu anda de ex:) apoi am avut un one night stand, chestie care am facut-o ca sa uit complet de fostul, ca sa ma desprind de el. el pana atunci a fost singurul baiat din viata mea. si am zis sa get over it facand pasul asta (destul de mare pt mine) rece, rapid si fara sentimente. am gresit, chiar nu m-a ajutat deloc sa uit. alta decizie, care insa o consider destul de buna (desi multi mi-au zis ca fac o mare greseala) a fost sa intru intr-o relatie cu cel mai bun prieten al meu. a fost asa de bine, de calm, de frumos si m-a ajutat extrem de mult sa nu ma mai gandesc la fost. relatia a devenit din nou de prietenie, eu am plecat iarasi din tara si nu mai suportam sa am inca o relatie la distanta. acum sunt din nou singura si nu imi place deloc, nu sunt obisnuita, simt ca nu sunt completa. Sper sa fie bine, insa.
cat despre tine, chiar daca spui acum ca ai terminat cu iubitul, eu iti doresc ca viata sa proove you wrong!
Ai reusit sa redai foarte bine trairile care preced si succed orice despartire. Insa eu cred ca te inseli un pic in final. Ca e doar o etapa asta in care consideri ca nu ai sa te mai implici in nici o relatie.
pace. decat in sila mai bine te duci cu oile la munte. app stii cum gaseste un cioban o oaie pierduta in lanul de porumb? acceptabila.
@andreea, cateodata e bine sa te arunci in alta relatie, poti descoperi ceva mult mai frumos decat ceea ce ai lasat in urma; la noi n-a mers, nu-i bai, dar stiu alti oameni la care asta a functionat. Multumesc de sustinere
@Iulia, avand in vedere ca am mai trecut o data prin aceleasi stari, s-ar putea ca de data asta sa-mi asa
)
@andrei, pe mine nu m-a multumit niciodata acceptabilul; e posibil, totusi, ca lucrurile sa se schimbe, nu stii care-o fi viitorul…
Nebuloasa, gandeste-te ca daca ai lasat in urma o relatie defecta, a fost ca sa gasesti una mai buna. Am fugit si eu dintr-o relatie care ma sufoca de mult timp si culmea e ca m-am simtit atat de fericita cand am lasat-o in urma de nu-ti poti imagina. Si am gasit ceva mai bun. Mult mai bun.
Pe mine variatele despartiri de persoane pe care le-am iubit asa cum/cat am putut eu, mi-au demonstrat ca intotdeauna ma pot aduna si iubi din nou, nu mai mult, nu mai putin, doar diferit
Si da, teama aia tot timpul a fost si la mine, de gol, de panica, de singuratate, exact ca un sevraj, cum ai spus. Cu toate astea, stiu ca oricat de mult ar dura sevrajul stiu ca o sa-mi fie bine, intotdeauna [mai mult de o saptamana, maxim doua, nu m-a tinut pana acum sevrajul, fara sa recurg la tactici de inlocuire/umplere a golului ramas, doar eu sa ma obisnuiesc cu ideea de "singuratate", pentru ca atunci cand am luat deciziile de terminare a relatiilor, stiam ca fac toate astea sa nu-mi mai fie rau impreuna cu cineva, mai bine sigura de una singura, decat langa cineva care nu numai ca ma face sa ma simt singura, dar si sa ca un cacat ca incerc sa fac sa mearga]
Am spus si eu ca o sa devin de gheata, o scorpie, o scarba care nu mai face nici un compromis, si asta nu din cauza ca nu mai vroiam sa iubesc, ci din cauza am crezut ca nu mai pot. Dar am putut.
@Flori, nu-s sigura ca e mai buna. E…alta, pur si simplu. Cu problemele ei, cu dezamagirile ei, cu bucuriile ei. Alea care sunt
@Anda, doua saptamani e un termen bun, ideal, chiar. Mie mi-au trebuit aproape 2 ani jumate
Si faptul ca incerci sa faci sa mearga nu trebuie sa te faca sa te simti ca un cacat, ci ar trebui sa te simti bine, asta pentru ca esti o luptatoare si nu vrei sa renunti usor la ceea ce iti doresti.