Pentru ca tot m-am trezit cu capsa pusa, cu o dorinta nestavilita de a avea polemici cu toata lumea, inclusiv cu mine si pentru ca mizez pe faptul ca, macar o zi din saptamana o sa fiu intr-o stare de asta oarecum certareata, propun sa ne apucam de disecat subiecte, la moda sau nu. Ca asa le sta bine femeilor, despicand firul in 16 
Azi, despartirile.
Trecand recent printr-o despartire, am constatat ca, indiferent de gradul de atasament existent in momentul in care se produce ruptura, tot e dureros. Si acum nu vorbesc despre despartirile care intervin dupa doua luni de stat la cafele si, poate, oleaca de sex, ci despre acelea care survin dupa luni bune sau chiar ani petrecuti impreuna.
Am stat sa-mi amintesc de o relatie in care am fost parasita si nu imi vine nici una in minte. Asta nu din cauza ca sunt darul lui Dumnezeu pentru barbati, nu-i cazul, doar am vazut mai repede decat celalalt finalitatea relatiei. Stiu ca intotdeauna am incercat sa fiu blanda si sa imi motivez dorinta, desi chestia asta e redundanta, nu prea are rost in conditiile in care celalalt te iubeste, iar tu spui ca vrei s-o termini.
Nefiind niciodata in pozitia celui care primeste scuzele respective, nu stiu cum ar trebui sa reactionez intr-un asemenea moment. Cred, totusi, ca nu as incerca sa imi minimalizez vina de a ajunge in situatia despartirii, asa cum au facut-o majoritatea partenerilor mei. Plus ca mi se pare o tampenie fara margini sa spui ca doar unul e de vina, chiar daca vina celui “nevinovat” se reduce la a fi acceptat tot felul de magarii din partea celuilalt.
Ca sa explic mai bine, ma voi folosi de exemple.
1. El si ea, intr-o relatie usor nedefinita. Sunt impreuna, dar nu fac mare tam tam din asta. Stiu apropiatii, adica oamenii care trebuie sa stie, in rest, se comporta normal, nu ca doi straini, dar nici bot in bot. Ea e la dispozitia lui, isi da silinta pentru a face sa mearga totul, el are momente in care se poarta execrabil: o da afara din casa, nu raspunde la telefon cu zilele, are tot felul de intalniri cu alte domnisoare. Partea buna e ca ea e mai relaxata din fire si nu face o tragedie din toate chestiile astea, stie ca el are niste probleme de rezolvat si ii ofera atata sprijin cat poate. Pana la o vreme, cand isi da seama ca paharul s-a umplut cu o chestie banala si, aparent, fara importanta, iar asta o face sa-i spuna ca nu-si mai doreste o relatie cu el. El o acuza pe ea de lipsa de fair-play, se victimizeaza, ii spune ca o iubeste si ca nu mai vrea s-o vada niciodata, atat de rau l-a ranit.
2. El si ea, casatoriti de o vreme. El o minte, in ciuda faptului ca ea afla de fiecare data. Stau de vorba, ea ii explica lui ca, in curand, isi va pierde toata increderea si ca e mai bine sa incerce sa fie onest, ca sa nu piarda tot ce au facut impreuna. El, mega relaxat, ca doar n-o crede in stare sa divorteze, parca era pe viata, nu? Ea mai afla de o mica perla, absolut fara nici un fel de relevanta, dar care i-a fost de ajuns pentru a spune ca isi face bagajele si se muta. El, socat, vine cu explicatii si arunca pe ea faptul ca l-a facut sa nu se mai simta barbat, cu slujba ei atat de importanta.
Din ambele situatii ea pleaca cu sufletul zdrobit, desi ea e cea care a pus capat. Chinuindu-se sa-si dea seama unde a gresit, ce nu a facut bine, ce sa nu mai faca pe viitor, ce ar trebui sa faca in plus. Pentru ca ea e adepta ideii ca, asa cum pentru o relatie e nevoie de doi, la fel este si pentru o despartire.
Si acum va intreb pe voi: e normal sa arunci vina pe cel care pune punct, fara sa iei in considerare faptele tale?
Tags: barbati, despartire, divort, Relatii la feminin, viata
Normal ca nu e normal
nu vor recunoaste niciodata ca au gresit si nici ca au mintit. Poti sa`i prinzi cu minciuna ca tot vor gasi o explicatie la faptele lor.
Sincer am trecut exact prin ce descri tu chiar inainte de a`mi cunoaste actualul sot … minciuni una peste alta pana am pus capat si fireste eu am fost aia rea. Barbatii au asa un orgoliu specific speciei
Si fiind parasiti ei se simt victima si atunci normal ca se gandesc ca tu ai o problema nu ei, ca doar tu ai pus capat relatiei. Nu zic ca eu am fost sfanta… departe de mine dar ai dreptate … intr`o despartire e nevoie de 2 ca intr`o relatie.
O despartire nu vine niciodata din cauza unui singur om. La fel ca si relatia “it takes two”. Si, daca s-a decis pana la urma aceasta solutie, e consum neuronal inutil sa mai stai sa o freci la rece, ca e vina lui, a ei sau a vecinului de la 3 (mi-a iesit o rima si nu m-am putut abtine).
Am avut doua relatii inainte. De 3 ani jumate si de 2 ani jumate. Nu am avut “aventuri”, asa ca la mine a fost mereu ceva de lunga durata. Sunt absolut constienta de rahaturile mele, la fel si de cele ale barbatilor in cauza. Am decis sa ne despartim DIN MOTIVE CLARE, pentru ca fiecare a avut partea lui de vina si de lipsa de putere de adaptare mai buna la nevoile celuilalt.
Conteaza cine a dat glontul final relatiei? Prea putin. Am preferat sa raman in stadiu de amica (nu ne invartim in aceleasi cercuri, deci ar fi exagerat sa fim prieteni, daca tot nu ne frecventam), putem iesi la un suc sa mai povestim eventual.
Eu am mers mereu pe ideea ca nu e frumos sa scuipi unde ai pupat si vice-versa. Daca am fost implicata intr-o relatie, e clar ca am simtit ceva pentru omul in cauza. Ca nu mai este cazul, ca dragostea aia s-a destramat, asta e alta discutie. Doresc insa totusi sa ramana niste vorbe frumoase si amintirea chestiilor care ne-au tinut impreuna. Relatiile in cauza au fost o “scoala” buna pentru mine. Am invatat enorm din ele si nu am repetat greselile anterioare. Sper ca si ei au avut ceva de invatat.
daca tot vrei sa afli pareri …. vina e a celui ce face rahatul, nu a celui care se muta putin mai incolo sa nu-i mai miroase. Dar nu o sa recunoasca nimeni ca s-a …. scapat (intentionat sau nu … nu are importanta).
Draga mea…prima situatie….asa cunoscut imi sunaaaa. As putea sa jur ca e vorba de “iubitul” meu…Sigur, nu e nici o legatura, dar…cu exceptia datului afara din casa, asta traiesc eu de vreo cateva luni. Inca nu m-am saturat. Mai am ceva pana sa ma satur, si tot relaxata is din fire, deci nici nu ma agit prea tare pentru escapade si “neraspuns cu zilele la telefon”, da’ atat ma doare de tare uneori incat zic “gata, pun punct. nu vreau sa-l mai vad niciodata” si stau trista zile intregi, pana imi dau seama ca a trecut un timp de cand n-am mai zambit. Si iar sun….
Ideea e ca ce ai conturat tu acolo la punctul unu nu e o despartire. Se cheama “desprindere” de ceva ce iti face rau cu consimtamantul tau. Nu mi-as permite sa zic asta, daca nu as experimenta ceva aproape identic.
Si da, si eu m-am despartit intotdeauna de “ei”. Ei niciodata de mine. Chiar si cand le-am interzis in mod clar sa ma mai sune. Si absolut intotdeauna eu am fost “the wicked witch of the west” si ei “price charming”. Plus nenumarate acuze de “e vina ta ca am facut nu-stiu-ce, si acum ca m am schimbat PENTRU TINE, ma parasesti”. Yeah, right.
Important este sa iesi cu demnitate dintr-o relatie, sa stii cand sa pui punct, sa nu lasi sa se transforme dintr-un rai intr-un iad. Dupa cum spunea si Dojo, atat timp cat intr-o relatie sunt implicati 2 oameni, in cazul unei destramari sunt implicati tot 2 oameni. Nu va fi niciodata unul pur ca lacrima si celalalt vinovat pana peste urechi. Trebuie doar sa invatam din greseli si sa incercam sa nu le mai repetam in relatiile viitoare.