In articolul precendent, Crisia ne povestea despre mame indoctrinate, care ne reteaza noua, femeilor fara copii, orice tentativa de a ne da cu parerea referitor la copiii lor. Nu contest, este dreptul lor sa faca asta si nici nu pot sa fiu eu cea care condamna mamele, atata timp cat eu nu stiu ce inseamna lucrul asta.
Insa sunt doua situatii pe care eu nu le inteleg nici batuta cu parul. Prima ar fi acea situatie in care ea sta cu el “pentru copil”. Nu ma refer la femeile abuzate, ele sunt o cu totul alta categorie, ci vorbesc acum despre femeile inteligente, care au avut o relatie frumoasa cu tatal copilului lor, care relatie nu mai functioneaza din varii motive. Si incep sa se certe cu sotii lor, atmosfera in casa e foarte tensionata, dar nu se despart “ca sa nu sufere copilul”. Eu zic ca femeile astea isi subestimeaza copilul, in primul rand, au senzatia ca el nu simte atmosfera taioasa din casa, ca va trai intr-o serenitate tampa care ii va permite sa nu se lase afectat de certurile parintilor. Sa nu mai vorbim de frustrarile care se aduna, de nemultumirea care va fi intr-o crestere continua, de anii irositi si care nu se intorc.
A doua situatie e aceea in care o femeie se agata de perechea ei prin intermediul copilului, sau, mai exact, care se foloseste de acel copil pentru a tine un barbat langa ea. Daca prima situatie e oarecum de inteles, acolo fiind vorba despre dorinta femeii de a tine familia unita cu orice sacrificiu, treaba asta cu bagatul copilului la inaintare n-o s-o inteleg vreodata.
Dupa parerea mea, decizia de a avea un copil se ia impreuna cu partenerul, dar, e o decizie asumata in totalitate de mama. Pentru ca un copil nu e garantia succesului unei relatii, dar copilul va exista intotdeauna pentru amandoi si le va schimba vietile. E normal ca o femeie sa isi doreasca sa-si creasca pruncul langa tata fiind, dar de aici si pana la a forta un barbat sa ramana langa ea, e cale lunga. De aici se nasc niste frustrari incredibile, care se vor rasfrange asupra copilului, indiscutabil. Stiu asta sigur pentru ca mi-am trait copilaria ca si copil “de legatura” si am simtit pe pielea mea (la propriu) ce inseamna un barbat tinut cu forta… nu condamn pe nimeni, m-am autoeducat sa uit si sa iert, sa cicatrizez rani si sa merg mai departe zambind, dar asta nu inseamna ca nu m-a afectat.
Chiar atat de putina incredere sa ai in fortele tale, ca femeie, incat sa ai nevoie de o mogaldeata sa te ajute sa iti croiesti viata? Chiar atat de putin conteaza dorintele tale, ca femeie, incat sa traiesti o viata intreaga cu gandul ca te-ai sacrificat? Chiar nu mai meriti o alta sansa la fericire?
Tags: barbati, despre relatii, Relatii la feminin
Sper din tot sufletul ca odata cu trecerea timpului, vor fi din ce in ce mai putine femei care vor dori sa faca asta. Cand spun asta, ma refer la ambele variante prezentate de tine.
Ultimul articol scris de nina: Numai bine Nicol!
Si eu am fost genul asta de copil: parintii au stat impreuna pentru mine si sora-mea. Ce vrajeala… Spun am fost, dar cand parintii mei au hotarat intr-un final sa se desparta eu aveam deja 23 de ani, iar majoritatea adolescentei am avut parte numai de certuri, de gelozia necontrolata a mamei mele (care era geloasa pana si pe mine si pe sora-mea ca ne intelegeam mai bine cu taica-miu), care atunci mi s-a parut nejustificata, si la care acum a recunoscut taica-miu ca de fapt era exact asa cum spunea ea, desi o facea nebuna pe vremea aia.
Cumva copilul se intoarce impotriva unuia dintre parinti, de fapt, si eu cu sora-mea asta am facut. Ne-am legat de tata, si maica-mea a ramas pe langa cu care mult timp nu am putut comunica. Relatia cu mama mea s-a imbunatatit abia acum, cand ei doi nu mai stau sub acelasi acoperis, iar eu am luat practic rolul de menjera al mamei mele la taica-miu in casa. Si da, spun sincer ca acum tatal meu mi se pare personajul negativ, si sunt convinsa ca asa a fost intotdeauna, un tiran.
Nu mi-e nici o rusine sa recunosc ca dupa faza asta increderea mea in barbati (pe termen lung) a scazut dramatic, si ca sunt convinsa ca e foarte greu sa ai o relatie cu cineva. Macar divortul lor n-a fost cu scandal…
Copilul nu ar trebui sa fie nici scuza, si nici mijloc de a-l tine pe barbat langa tine. Preferam sa se desparta acum 10 ani cand ne-au spus prima oara de “idee”. Le-am spus si lor ca a fost urat din partea lor.
Ultimul articol scris de Anda: Azi
Un subiect ce va cere multa “cerneala”. Si eu provin dintr-o familie in care mama s-a chinuit multi ani spunandu-ne si uneori reprosand chiar ca a stat cu tata pentru noi. Cand am ajuns la o anumita varsta mi-am permis sa imi intreb mama:” Te-ai gandit ca poate ne era mai bine noua, ca si copii, sa traim fara tata?”….. Am primit multe argumente legate de perceptia sociala la acel moment fata de femeile singure si cu un copil sau mai multi.
Si cred ca era o mare parte de adevar. Dar aceste constrangeri sociale nu mai exista in acest moment sau sunt mult diminuate.
Cunosc un exemplu de barbat care are o casnicie …de nedorit nici macar pentru dusmani. Si o fetita simpatica de 8 ani. Ei nu mai au nimic in comun, el isi vede de viata “privata” pe langa, merg cu copilul in week-end separat…dar stau in aceiasi casa pentru copil. La o discutie cu el l-am intrebat de ce se chinuie :” pentru copil merita orice sacrificiu” . In week-endul trecut am mers impreuna la un gratar si a venit cu fetita lui. O pupa, o lua in brate si triumfator imi spune :” Vezi de ce merita orice?”. Sincer …NU. Pentru ca din pacate se gandeste la el, la ce nu vrea el sa piarda si nici macar o secunda la nevoile copilului, la ce va insemna in viata de adult aceasta experienta.
Celalat caz de santaj este si mai tragic cand apare si o despartire/divort. ” Nu imi dai aia – nu mai vezi copilul. Faci aia – nu te mai las sa vizitezi copilul atat de des. Daca faci aia ii spun copilului ca esti un nenorocit”.
Am incercat sa inteleg aceste reactii si trebuie sa recunosc si eu ca …NU PRICEP PACE. Oare ce se rezolva asa? In afara de a freca mintea si viata fostului/fostei? In afara de a nu-ti vedea de viata ta?
De ce nu se gandesc oamenii astia la copii ca tot se bat cu pumnii in piept ca sunt super parinti? Imi pare rau sa spun asta, dar uneori copilul nu e deloc pus pe primul plan. In schimb egoismul, interesele lor, aplicare rautatilor…se rezolva prin folosirea celui mai inocent si frumos lucru: COPILUL! Pacat! Pentru ca…vom avea niste adulti cu mari traume ! Dar ce conteaza……facem sacrificii…
Hmmmmmmmmmmmmmmmmmm
Mai e un caz…sau 2, sau poate 3…!
NO COMENT!
Cu respect
RIM
Nu inteleg aceste motive. Cred ca a fost frica de a nu ramane singure, sau poate lasitate… Dar nu cred ca o femeie face bine ramanand intr-o relatie care o face sa sufere.
Ultimul articol scris de DrLyana: Romanul s-a nascut poet
Sper sa urmeze candva si un articol in care parintele este intotdeauna la mijloc, intre cei doi (sau mai multi) copii ai lui.
Ultimul articol scris de nina: Minte de copil
E intr-adevar un soc pentru copil sa se desparta parintii. Stiu ca ai mei se certau demult si ma gandeam de ce mai stau impreuna, cand mai bine stau separat dar linistiti. Iar cand am aflat vestea ca ai mei chiar se despart am inceput sa plang ca un copil (si aveam 20 de ani deja).
Parerea mea e ca “cu atat mai repede cu atat mai bine”, atat pentru copii cat si pentru parinti, pentru ca altfel se ajunge la situatia descrisa mai sus de Anda.
Ultimul articol scris de aadryanaa: Un miracol de Pasti
In prima situatie de care vorbesti, daca o femeie inteligenta ramane intr-o casnicie care nu mai functioneaza sub pretextul “sa nu sufere copilul” atunci fie ascunde motivul real, fie nu are suficient respect de sine! Si-atunci cum ramane cu inteligenta, cu propria-i valoare?
Cat despre a doua situatie, este de departe alegerea cea mai lipsita de rationament si, in acelasi timp, cea mai mare dovada de egoism!! Nu cunosc niciun caz care sa fi rezistat in timp, bazat pe o asemenea ineptie!
Of, ce tema de discutie. E atat de delicat! Copilul este si va fi totdeauna la mijloc. El poate fi garantia succesului unei relatii, la fel cum poate fi imboldul scindarii. Imi permit sa te contrazic. Copilul exista pentru amandoi parintii, insa nu e o teorema. Nimic nu e “intotdeauna”. Nimic nu e ce pare.
http://laurazaharia.blogspot.com/
Ultimul articol scris de LZ: Tine-ti gura!
Acestea fiind zise, ma bucur nespus (din nou, dar omu mai are nevoie de incurajari din cand in cand) ca am luat decizia sa-mi cresc fetita singura.
Si LZ… copilul meu nu exista pentru amandoi parintii — taica-su nici macar nu stie ce culoare au ochii ei; n-a vazut-o de cand avea 6 saptamani. Nu-i curios, sa nu credeti ca i-am interzis eu ceva. Deci. Asta e
Se pare ca e o lege nescrisa intre mamici. Nicioadata sa nu dai sfaturi mai ales critice despre cum sa-si creasca o femeie copilul. Mai ales din partea unei persoane fara copii. M-am fript de doua ori si acum imi masor cu grija cuvintele cand sunt in preajma unei mame.